Siddhānta-ele sunt scrieri vechi care prezintă aspectele doctrinare și viziunea particulară a școlilor filozofice ale tradițiilor indiene. Siddhānta înseamnă „concluzie finală”, iar în context astronomic ele sunt scrieri vechi care conțin cunoașterea astronomică existentă la data când au fost scrise. Spre deosebire de Jyotishavedāṅga, Siddhānta-ele au folosit Soarele ca marcator al timpului și Luna pentru corecție, adică au definit mai întâi anul ca fiind solar, căutând apoi să-i corecteze lungimea folosind coordonatele lunare.

Sūryasiddhānta este cea mai cunoscută dintre toate operele astronomice existente în India și considerată de multi hinduși, chiar și astăzi, o autoritate supremă și o emanație a înțelepciunii divine. Foarte multe lucrări ale astronomiei indiene citează extensiv din Sūryasiddhānta, punând la mare stimă învățăturile acesteia.

Prin raportare la standardele astronomiei din zilele noastre, lucrarea este eronată din foarte multe puncte de vedere (pe care însă nu le voi aborda aici), dar constituie totuși un document important care atestă abordarea de bază a astronomiei indiene clasice. Alături de alte siddhanta-e, Sūryasiddhānta a influențat semnificativ atât forma actuală a calendarului indian și a celui tibetan, precum și fundamentarea pe o baza siderală a astrologiei indiene și a celei tibetane.

Cartea afirmă că exprimă revelația astronomică realizată înainte de Krita Yuga, acum mai bine de două milioane de ani, de Zeul Soare – Sūrya Bhagavān (prin intermediul unui învățat care, conform unui vers care apare într-unul dintre manuscrisele textului, ar fi fost din orașul Romaka – adică Roma), unui mare demon pe nume Māyā care, dorind să învețe misterele scripturii astronomice auxiliare Veda-elor și anume Jyotishavedāṅga, ar fi realizat o asceză, un efort spiritual susținut în acest scop. Opera nu este însă mai veche de secolul al 2-lea AD, perioada cea mai probabilă fiind secolele 4-5 EN, cu toate că forma actuală a textului a fost probabil definitivată mult mai târziu. Deși există și o importantă componentă autohtonă care nu trebuie neglijată, textul are certe și majore influențe straine (probabil grecești și -poate – babiloniene), iar povestea demonului Māyā care ar fi primit învățătura de la un străin din Roma este elocventă în acest sens.

Dar să vedem ce are de spus Sūryasiddhānta în legatură cu Zodiacul. În cap 12/45-49 se afirmă:

În jumătatea de revoluție care începe cu Berbecul, Soarele, fiind în emisfera zeilor, este vizibil acestora, dar atunci când se afla la începutul Balanței, el este vizibil demonilor, începând să se deplaseze în emisfera lor. De aceea, din cauza apropierii sale, razele soarelui sunt fierbinți în emisfera zeilor pe timpul verii și în emisfera demonilor pe timpul iernii; în anotimpul opus ele [razele] sunt reci.La echinocțiu, atât zeii cât și demonii văd Soarele la orizont; zilele și nopțile lor sunt egale. 

Soarele, răsarind la începutul Berbecului și mișcându-se către nord pe parcursul a 3 semne zodiacale, încheie prima jumătate a zilei locuitorilor muntelui Mēru [adică a zeilor]. Într-o manieră asemănătoare, în timp ce se mișcă prin cele 3 semne zodiacale care încep cu Racul, încheie ultima jumătate a zilei [locuitorilor muntelui Mēru]. El realizează același lucru pentru inamicii zeilor [adică demonii] în timp ce se mișcă prin cele 3 semne zodiacale care încep cu Balanța și, respectiv, cu Capricornul.

Și continuă în același cap.12 / 57-58:

În timpul semi-ciclului [solar] care începe cu Berbecul, există întotdeauna un exces al zilei către Nord – cu atât mai mare cu cât este și distanța către Nord- și un deficit corespunzător al nopții; în emisfera demonilor – exact invers. 

În semiciclul [solar] care începe cu Balanța, atât deficitul, cât și excesul zilei și nopții în cele două emisfere sunt în opoziție [cu cele menționate]: metoda pentru determinarea lor, care este întotdeauna dependentă de situare și declinație, a fost explicată anterior.

Nu puteau exista indicatii mai clare ale faptului că Sūryasiddhānta a conectat Zodiacul cu anotimpurile, deci cu anul tropical. Referirea la creșterea duratei zilei și la scăderea duratei noptii, începând cu Berbecul, și la procesul opus, începând cu Balanța, precum și corelarea – printr-o exprimare simbolică, dar foarte sugestivă a – semiciclului zodiacal de la Berbec la Balanță cu Emisfera Nordică a Pamântului și a semiciclului de la Balanța la Berbec cu Emisfera Sudică a Pământului indică, fără doar și poate, faptul că Sūryasiddhānta a legat în mod fundamental Zodiacul de ciclul anotimpurilor, pentru că, tradițional, Nordul era corelat cu Lumea Zeilor și Sudul cu Lumea Demonilor. 

Iar în cap 14/7-10 din Sūryasiddhānta se menționează:

În centrul rotii nakshatra-urilor sunt situate perechile de puncte solstițiale și echinocțiale, plasate regulat [adică la distanțe egale]. Acestea sunt cele patru [tranzite majore ale Soarelui] binecunoscute. 

În intervalul dintre două astfel de puncte sunt situate perechi de câte două saṁkrānti-uri [puncte de intrare într-un nou semn zodiacal] cunoscute sub numele de Vishnupadis (picioarele lui Vishnu). 

Perioada de 6 luni cunoscută sub numele de Uttarāyaṇa începe din momentul tranzitului Soarelui în Capricorn; în mod similar, perioada de 6 luni cunoscută că Dakshināyaṇa începe din momentul tranzitului Soarelui în zodia Racului. 

Iarna (Śiśira) și celelalte anotimpuri sunt formate din grupuri de câte doua luni începând cu zodia Capricornului. Acestea sunt cele 12 luni, începând cu Mesha (Berbecul). Împreună, ele formează anul.

Este evident că aici este vorba de zodiile tropicale ale Capricornului și Racului, din moment ce Uttarāyaṇa și Dakshināyaṇa încep întotdeauna în cele două puncte solstițiale. Este evident, de asemenea, că anul vizat de tratatul Sūryasiddhānta era tot unul tropical, din moment ce doar acesta se bazează pe anotimpuri și doar acesta are la baza cele patru tranzite majore ale Soarelui (i.e. echinocțiile și solstițiile).

Este evident, de asemenea, și faptul că, din moment ce saṁkrānti-urile (adică trecerile sau ingresiile Soarelui în semnele zodiacale altele decât Berbecul, Racul, Balanța și Capricornul sunt considerate a fi mereu între punctele echinocțiale și cele solstițiale, atunci nu putem vorbi decât de un zodiac tropical.

De altfel, niciunde în Sūryasiddhānta (ca de altfel în nici o altă siddhanta) nu se face vreo aluzie la faptul că semnele zodiacale ar fi legate în vreun fel de constelațiile cu același nume și nu există menționată nici o astfel de corespondență.

Chiar dacă durata anului determinată de siddhanta-e a fost eronată, fiind chiar mai mare decât cea a anului sideral, totuși este limpede că raportarea se facea la anul solstițiilor și echinocțiilor i.e anul tropical. De altfel, faptul că siddhanta-ele numesc punctul vernal Meṣārambha-bindu adică „Primul Punct al Berbecului” indică foarte clar intenția acestora de a lega Zodiacul de punctele cardinale ale anului.

Versurile – foarte ciudate și confuzante de altfel – despre ayanāṃśa din Sūryasiddhānta (vezi pentru asta cap 3 / 9-12 sunt – foarte probabil – o interpolare realizată la o dată mult ulterioară compunerii textului. Trebuie spus că majoritatea comentatorilor Sūryasiddhānta-ei cad de acord asupra faptului că forma finală a acestui text s-a definitivat abia după cca 600 de ani de la compunerea sa inițială. Regulile de calcul ale unei schimbări precesionale (așa cum sunt menționate aici) nu se găsesc în opere importante din secolele 5-8 EN, cum ar fi Āryabhaṭīya, Brāhmasphuṭasiddhānta sau Śiṣyadhīvṛddhidatantra, ceea ce indică faptul că, dacă totuși textul versiunii de Sūryasiddhānta care a ajuns la noi este anterior acestei perioade, atunci aceste versuri sunt, în mod evident, adăugiri ulterioare.

Referindu-se la aceste versuri, Ebenezer Burgess – traducatorul inițial al Sūryasiddhānta-ei și comentator al acesteia, afirma:

Există suficient de multe argumente în sprijinul ideii că Sūryasiddhānta – așa cum a fost concepută – nu a avut deloc în vedere precesia echinocțiilor, versurile care atestă opusul nefiind altceva decât interpolări.

În plus, aceste versuri nu se referă la fenomenul de precesie, ci la un presupus fenomen de oscilație a boltei celeste de o parte și de alta a punctului vernal. Precesia echinocțiilor nu este niciodată utilizată în calculele astronomice ale acestei lucrări (sau în cele ale vreunei alte siddhānta), toate datele indicând faptul că, datorită necunoașterii fenomenului de precesie și confuziei între reperele siderale și cele tropicale, autorul Sūryasiddhānta-ei a implementat, în practică, un sistem sideral, având însă, în intenție și scop, sistemul tropical!

Calculele pozitiilor planetare au deci la bază repere siderale, iar asta face ca, odată cu trecerea timpului, din cauza fenomenului precesiei, rezultatele obținute să aproximeze longitudinea siderală și să se depărteze, treptat, de longitudinea tropical. Asta a dus la eroarea astrologică și calendaristică care se poate observa în prezent.

Un alt aspect semnificativ este acela că, în capitolul 3, autorul Sūryasiddhānta-ei indică, printre altele, modul de calcul al longitudinii solare (3/17-20) și al Ascendentului (Lagna) (3/46-49). Metoda prezentată conduce la poziția tropicală a Ascendentului și nu există absolut nici o mențiune care să indice că longitudinii Ascendentului ar trebui să i se aplice vreo ayanāṃśa, așa cum ar fi normal dacă Zodiacul al fi considerat sideral!

Imagine: fragment dintr-un manuscris din 1847 al lucrării Sūryasiddhānta. Credit: Ms Sarah Welch [CC BY-SA 4.0]