În astrologie, Soarele reprezintă viața, lumina interioară, voința, puterea, autoritatea; Soarele este o reprezentare a Sinelui (Ātmā – care în sanscrită înseamnă esență, suflet, respirație și corespunde grecescului atmòs care înseamnă ‘vapor’ are în astrologia indiană atât sensul de esență spirituală ultimă, nemuritoare a ființei umane (Ātman), cât și de esență subtilă a respirației (skr: prāṇa).
Din punct de vedere spiritual, Soarele simbolizează centrul spiritual al întregii ființe, ‘scânteia divină’ a individului, principiul etern și indestructibil care penetrează totul.
Din punct de vedere psihologic, Soarele se reflectă în spirit (Puruṣa), suflet (Jīvātma), în intelect (Buddhi) și în ego (ahamkāra – interfața noastră cu lumea, simțul identității noastre efemere).
Din punct de vedere energetic, Soarele este însăși energia care susține viața (prāṇa).
Tradiția indiană perpetuează o ambiguitate conceptuală: adesea diferența dintre Puruṣa, Jīvātma(n) și Ātman nu este foarte clară. Unele școli filozofice identifică Jīvātmā cu Ātman, altele afirmă că Jīvatma (”sinele individual cel viu”) este sinele ”empiric”, ”cel care experimentează” și este ”experimentat” de persoană, ceea ce ar fi echivalent cu ceea ce numim adesea ”suflet” – prima reflectare a sineității în manifestarea propriu-zisă, adică ”Sinele cu atribute”, esența care, deși nemuritoare, datorită identificării cu atributele manifestate, se încarnează de la o viață la alta uitându-și adevărata natură (prin opoziție cu Ātman care ar fi sinele transcendental, lipsit de atribute și neimplicat în manifestarea propriu-zisă). Cu toate acestea, diferența nu este atât de importantă: la fel ca ātmā, jīva înseamnă tot ”a respira”, însemnând deci ceva care are viață. Atât Puruṣa, cât și Jīvatmā și Ātman sunt considerate eterne, indestructibile și corespund unei realități universale Kālāpuruṣa (Omul Cosmic, Principiul universal), Paramātman sau Brahman (Sinele universal, ceea ce am putea numi ”Dumnezeu”).
În tradiția vedică, Soarele este considerat pasagerul (Sinele), aflat într-un car condus de intelect care este ”vizitiul” care conduce acest car solar. Acest car este ”tras” în toate direcțiile de caii nărăvași ai instinctelor și pornirilor personalității, adică de ego (reflectarea Soarelui la nivelul psihismului), de Lună (”mintea” instinctuală, obișnuințele) și de cele 5 planete tradiționale (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn) care reprezintă cele 5 simțuri.
Dacă acești ”cai” sunt mai puternici decât capacitatea vizitiului de a-i stăpâni, iar voința acestuia este slabă, obiectele simțurilor copleșesc și ”orbesc” caii, iar carul se răstoarnă, altfel spus individul își irosește prețioasa viață.
Există deci mai multe niveluri pe care polaritatea Soare – Lună poate fi înțeleasă. Mai întâi avem un nivel ”spiritual”, abstract și metafizic în care Soarele reprezintă Puruṣa – spiritul, principiul neschimbător, acauzal, indestructibil), ”Tatăl pasiv”, iar Luna reprezintă Prakṛiti (Natura), Ādi-Shakti (Substanța/Energia Primordială), „Mama activă”, Născătoarea (voi explica inversiunea activ-pasiv cu altă ocazie). Din punct de vedere alchimic, Luna este ”materia prima”, energia potențială prezentă în toate lucrurile. Soarele este subiectul, percepătorul, Luna este obiectul de perceput, adică ceea ce este experimentat de subiect. În Natură (Prakṛiti) se manifestă cele trei tendințe (guṇas): tendința către obscuritate, iluzie, eroare și haos (tamas), tendința către pasiune și activitate (rajas) și tendința către luminozitate și puritate (sattva).
Apoi avem un nivel intermediar (cauzal) în care, împreună, Soarele și Luna reprezintă aspectele polare ale sufletului (sinele viu sau simțitor – Jīvatmā).
În sfârșit, avem un al treilea nivel (psihic) în care Soarele semnifică ahamkāra (egoul), iar Luna este manas. Luna întreține iluzia egoului, prin adâncirea eului în identificarea cu impresiile senzoriale. Soarele este aici Tatăl activ”, iar Luna este ”Mama pasivă”.
Nivelul sufletului și nivelui egoului/simțului mintal sunt foarte bine reprezentate astrologic de polaritatea Soare-Lună. Mercur este Buddhi/Buddha – înțelepciunea proprie, abilitatea discriminatorie, capacitatea de orientare a ființei către Sinele real și este situat (doar din această perspectivă!) ”deasupra” egoului și a simțului mintal), deci a Soarelui și a Lunii, deși face parte și el tot din aparatul/nivelul psihic.
Toate cele 3 componente ale aparatului psihic (manas, ahamkāra și buddhi) izvorăsc din Natură (Prakṛiti) și corespund, în ordine, celor 3 tendințe ale acesteia (tamas, rajas și sattva).
În astrologie, Soarele și Luna reprezintă aspectele polare (masculin și feminin) ale sufletului Jīvatma, aspirațiile acestui suflet și „atributele” sale fundamentale. La fel ca în astrologia și alchimia elenistică, Mercur este ”mesagerul” sufletului, cel care transmite mesajele acestuia. În plan psihic, Soarele reprezintă simțul eului (care – la cei mai mulți oameni este totuna cu egoul), iar Luna este simțirea (adică mintea senzorială), precum și citta (mintea subconștientă, memoria).
