Există două școli clasice majore de Feng Shui: Școala Qi-ului (numită în prezent Școala Busolei) și Școala Formei.

Școala Qi-ului (Li Qi)/Școala Busolei este o școală mai recentă (dacă ceva ce a început acum cca 2,5 milenii poate fi considerat „recent”), dar foarte influentă, interesată de impactul poziționării unei proprietăți în funcție de cele 8 direcții cardinale și intercardinale. Este școala care a generat busola (Luopan) ca instrument complex de divinație.

Școala Formei (Luan Tou) este cea mai veche școală de Feng Shui. Inițial era folosită pentru amplasarea mormintelor (Feng Shui-ul Casei Yin), dar apoi a fost folosită și la locuințe și clădiri oficiale (Feng Shui-ul Casei Yang). Așa cum numele acestei școli indică, preocuparea aici este de a înțelege impactul „formelor” (munți, râuri, platouri, păduri, clădiri, grădini etc, dar și elemente de interior) în scopul găsirii locurilor care au un qi ideal. Ea se bazează, în principal, pe percepții obținute cu ajutorul simțului intern al individului, a capacității sale intuitive. Practicianul senzitiv, conștient și experimentat se poate dispensa de instrumente și formule de calcul și extrage toate informațiile de care are nevoie pentru a face o evaluare reușită a calității și intensității qi-ului unui loc în funcție de „formele” pe care le observă.

Faptul că se numește Școala Formelor nu înseamnă că practicanții acestei școli nu folosesc busola – din contră, aceasta este la mare cinste în toate școlile tradiționale de Feng Shui. Diferența dintre cele două școli este foarte subtilă și ține de prioritatea acordată – în evaluarea Feng Shui realizată – qi-ului, respectiv formelor. Școala Qi-ului are ca scop generarea unei „hărți” energetice a proprietății și a mediului, astfel încât să se poată înțelege care direcții au un qi pozitiv și care vehiculează un qi nefavorabil. Școala Formelor ne ajută să înțelegem foarte bine mediul ambiant și să deducem ce fel de qi se manifestă în acel mediu și ce fel de „forme” artificiale pot fi integrate acolo astfel încât să existe armonie.

În viziunea mea, la origine, Feng Shui a fost un sistem șamanic care avea ca scop înțelegerea și folosirea energiei vitale (qi). Cu toții avem o senzație plăcută și armonioasă atunci când ne aflăm într-un loc foarte plăcut și încărcat energetic, și o senzație neplăcută atunci când ne aflăm în locuri urâte și dizarmonioase, dar foarte puțini dintre noi cultivă la un nivel superior această abilitate psihiho-senzorială de a descifra ‘calitatea energetică’ unui loc.

Animalele au această abilitate foarte bine trezită și simt foarte ușor energiile din mediu; oamenii pot și ei să o dezvolte prin exercițiu și conștientizare. Aplicată conștient, acesta este o abordare „șamanică” a vieții, este abordarea „vrăjitorului”, a „magicianului”; aceasta a fost abordarea inițială. Mai târziu, după stadiul inițial (șamanic) acest sistem a fost îmbogățit cu formule matematice și astrologice și transformat într-o metodă parțial tehnică, parțial intuitivă de evaluare a qi-ului.

În China continentală, tradiția Feng Shui a fost foarte puternic oprimată de regimul comunist. Ea s-a păstrat în special în Hong Kong și Taiwan, sau în țări puternic influențate de tradiția chineză (ex Malaezia, Singapore). ​Feng Shui-ul a pătruns și în Occident, din păcate mai ales prin formele moderne de Feng Shui, cum sunt cele folosite în Școala Aspirațiilor sau în Școala Pălăriei Negre. În viziunea mea aceste sunt forme decadente de Feng Shui, specifice curentului New Age. ​

Practicanții autentici de Feng Shui integrează practicile ambelor școli tradiționale (a Qi-ului și a Formelor). „Forma” și „energia” sunt într-o legătură de interdependență permanentă și nu pot fi înțelese separat.