Filmul Samsara este, în opinia mea, cel mai frumos film ‘spiritual’ făcut vreodată! (mă refer la filmul în limba tibetană al regizorului indian Pan Nalin, și nu la documentarul de artă cu același nume – care este și el foarte frumos și merită vizionat); de fapt este cel mai frumos film despre natura ultimă a vieții și despre caracterul sacru al acesteia!
De-a lungul timpului am recomandat filmul mai multor oameni; din păcate nu toți au răbdarea de a medita asupra înțelesului profund al simbolurilor din film și nu toți beneficiază de înțelegerea tradiției buddhiste (fără de care elucidarea înțelesului profund al filmului devine mai dificilă). Alte idei și comentarii despre film pe care le-am auzit până acum nu au avut, nici ele, suficientă profunzime pentru a cuprinde întreaga semnificație a filmului. Filmul înfățișează scene și obiceiuri nefamiliare occidentalului și se desfășoară cu o anumită încetineală, fiind – pe alocuri – destul de monoton, oarecum în contradicție cu repezeala cu care lucrurile se petrec în viața obișnuită (și în alte filme), dar tocmai această monotonie și lentoare transformă filmul într-un fel de meditație vizuală asupra vieții.
Voi explica aici – foarte pe scurt – filmul, în special din perspectiva felului în care tema sa se reflectă în Roata Zodiacală. Termenul ‘Saṃsāra‘ înseamnă ‘devenire’ sau ‘rătăcire’ și se referă la percepția buddhistă asupra manifestării care – pe un prim nivel de înțelegere – este considerată iluzorie.
Filmul Samsara este în analogie cât se poate de clară cu procesul simbolizat de zodia Peștilor. Dintr-o altă perspectivă, filmul poate fi pus în analogie cu întreaga Roată Zodiacală și, implicit, cu ceea ce buddhiștii numesc ‘Roata Devenirii’. Ce e bine să faci în viață? Să urmezi ‘calea lumii’, scufundându-te în Oceanul Saṃsāra-ei (Iluziei) sau să renunți complet la lume, căutând refugiul în vidul Nirvāṇa-ei (eliberându-te astfel de Iluzoriu, dar pierzând frumusețea și ‘seva’ unei vieți trăite în lume)? Și dacă știi ce merită să cauți, în ce fel să o faci? Cum anume e bine să trăiești? Acestea sunt întrebările fundamentale ale filmului.
Tashi, un tânăr călugăr tibetan este scos dintr-o grotă la finalul retragerii meditative standard de 3 ani. Ieșirea din grotă simbolizează nașterea. Pe drumul către mănăstire, Tashi trece pe lîngă un zid pe care se afla o piatră inscripționată cu întrebarea:
Cum împiedici o picătură de apă să se usuce?
– întrebare care vă căpăta o semnificație profundă mai târziu.
La mănăstire, Tashi este privit cu mult respect de colegii săi și primește titlul de Lama, presupunându-se că, în urma retragerii, nivelul său spiritual a devenit foarte avansat. Dar aceasta se va dovedi doar o aparență.
Contactul său cu natura feminină îl aruncă în confuzie. Într-o scenă de o subtilitate aparte, Tashi, care, împreună cu alți călugări, participa la o ceremonie la invitația cuiva din afara mănăstirii, este distras din rugăciune (sau mai bine spus ‘atras’, de-a dreptul fascinat) de sunetul brățărilor (și apoi de mâinile și de frumusețea gesturilor) unei fete care turna apă la masă. El nu vede – încă – chipul fetei (nici nu îndrăznește să o privească), ci doar mâinile acesteia. Scena continuă, mai târziu, cu o alta care ne arată aceeași stare de fascinație pe care Tashi o trăiește atunci când aceleași mâini îi servesc hrana la masa de după ceremonie. Saṃsāra este prezentată aici (și în scena precedentă) în ipostaza femininului nevăzut care hrănește.
Cele două scene exprimă ‘contactul’ care precede atașamentul lui Tashi de lumea simțurilor; toate cele 5 elemente primordiale care compun ‘substanța’ Saṃsāra-ei (și care sunt în legătură cu cele 5 simțuri) sunt reprezentate aici:
– eterul (prin sunetul produs de brățări);
– aerul (atingerea ulciorului cu mâinile);
– focul (privirea pe care Tashi o aruncă în direcția din care vine sunetul și imaginea pe care o vede);
– apa (conținutul ulciorului și curgerea apei);
– pământul (ulciorul din care apa este turnată și mai apoi hrana solidă primită de Tashi).
Mai târziu, în noapte, Tashi vede – pentru prima oară – chipul tinerei mirene – fata de o frumusețe răvășitoare de ale cărei mâini fusese fascinat anterior – și devine cuprins de dorință. Femininul capătă astfel o ‘formă’ pentru el. Tashi are vise erotice materializate prin poluții nocturne, semn că, în pofida retragerii sale îndelungate și a stării de transă meditativă pe care o trăise în grotă, el nu depășise încă nivelul sexualității.
Superiorul lui de la mănăstire, Apo, realizează că Tashi se află într-o stare de confuzie și îl trimite în munți pentru a cere sfatul unui bătrân ascet chinez. Acesta nu-i spune nimic, dar îi arată niște ilustrații. Privite direct, acestea sunt ilustrații ale unor cupluri aflate în diverse posturi amoroase incitante. Privite însă din alt unghi, acele cupluri apar descărnate, scheletizate, indicând astfel natura duală a Saṃsāra-ei (adică a Manifestării) și ilustrând, simbolic, Primul Nobil Adevăr enunțat de Buddha – acela că ‘reversul’ oricărei tendințe de a te lăsa în voia multitudinii dorințelor umane este suferința. În ‘traducere’ asta ar însemna:
Orice dorință, orice experiență te (poate) duce la adâncirea în lumea Iluziei (Saṃsāra), ceea ce are ca rezultat suferința și moartea.
Călugărul îi mai arată lui Tashi și un sul de pânză pe care se afla înscris următorul aforism:
Tot ceea ce întâlnești constituie o oportunitate de a practica Dharma (Calea).
ceea ce s-ar putea traduce prin:
Orice dorință, orice experiență te poate duce la Nirvāṇa, deci te poate ajuta la împlinirea idealului Dharma-ei.
Această ultimă revelație îl ajută pe Tashi să încline balanța alegerii. Ajuns la mănăstire, intră în camera în care superiorul său cânta un cântec trist la o trompetă tibetană, semn al rătăcirii spirituale care începea să pună stăpânire pe mintea lui Tashi odată cu atașarea sa de visul Saṃsāra-ei.
Tashi declară că vrea să urmeze sfatul lui Buddha care îndemna oamenii să caute ei înșiși adevărul (și reiese că el va urma acest sfat în sens invers, plecând de la încercarea – pentru el frustrantă – de a pune în practică concluziile lui Buddha, înapoi către experiențele lumești de care Buddha dorise să scape, dar în care Tashi speră să afle răspunsurile).
Cum putem afla noi dacă nu cumva iluminarea lui Buddha nu s-a datorat tocmai existenței sale lumești?
își întreabă Tashi – pe bună dreptate, totuși – superiorul de la mănăstire.
Să nu accepți învățătura mea până ce n-ai înțeles-o din propriul tău punct de vedere.
citează Tashi din discursul lui Buddha ca argument pentru nevoia lui de a dobândi o înțelegere personală.
Sunt lucruri pe care trebui mai întâi să le învățăm pentru a ne dezvăța de ele și sunt lucruri pe care mai întâi trebuie să le posedăm pentru a renunța la ele,
mai spune Tashi. De la vârsta de 5 ani, Tashi fusese adus la mănăstire și nu apucase să experimenteze nimic din viața la care fusese obligat să renunțe. El are nevoie să experimenteze viața pentru a ajunge la propriile sale concluzii.
Tashi părăsește mănăstirea. Într-o scenă foarte semnificativă, sosit pe malul râului pe care trebuia să-l traverseze pentru a ajunge la zona locuită, Tashi își dezbracă hainele monahale și pătrunde în râu ca și când ar participa la un ritual de îmbăiere sacră. (Interesant este că la ieșirea din apă nici măcar câinele său – numit, foarte sugestiv, Kālá adică ‘Timp’ – nu pare să-l mai recunoască și o ia la fugă înapoi spre mănăstire. Simbolic, timpul ‘fuge’ într-o altă direcție pentru Tashi. Timpul nu mai este prietenul său și devine ceva ‘pierdut’ pentru Tashi, ori cel puțin va fi așa ‘pentru un timp’!). Trecerea apei echivalează cu trecerea în lumea Saṃsāra-ei.
Tânărul Tashi va trece, în timp, prin toate experiențele esențiale ale Saṃsāra-ei. El ajunge să lucreze ca zilier chiar la moșia deținută de tatăl fetei de care fusese fascinat la mănăstire, fată pe nume Pema care se îndrăgostește, la rândul ei, de Tashi când realizează ce sacrificiu imens a făcut acesta din dragoste pentru ea. Cei doi vor face dragoste (într-o scenă de un erotism extrem de tandru și elevat) și, mai apoi, se vor căsători (asta și ca urmare a deciziei logodnicului lui Pema de a renunța la ea în favoarea lui Tashi) și vor avea un copil (numit, foarte sugestiv, Karma – simbol al ‘rodirii’ dorinței manifestate de Tashi). Tashi va trece printr-o mulțime de alte experiențe tipice vieții umane obișnuite: va începe să câștige bani, va devini lacom și violent, va suferi pierderi și își va înșela soția cu o frumoasă muncitoare venită din India, Sujātā .
În timp ce este cuprins de rușine față de soția sa și față de sine însuși, Tashi primește un mesaj de la bătrânul său maestru:
Ce e mai important? Să alergi pentru a împlini miriadele de dorințe ale Saṃsāra-ei, sau să cauți să cucerești una singură?
îi scria acesta lui Tashi chiar înainte să moară, referindu-se la dorința unică de a obține iluminarea.
Cuprins de remușcări și dezgustat de decăderea sa morală și spirituală, Tashi decide să se întoarcă la mănăstire. Asemenea lui Buddha Siddhārtha, își părăsește pe furiș soția și copilul. Trece din nou apa, realizând același ritual simbolic al ‘desprinderii’ de etapa din viața sa pe care o considera încheiată. Tăierea părului și îmbrăcarea hainelor sale monahale sunt simbolice indică eliminarea legăturilor cu lumea, dar crăpăturile din oglinda în care noul său chip se reflectă arată că noua sa înțelegere cu privire la calea de urmat nu este încă completă, nu este ‘perfectă’!
Pe drumul către mănăstire are o viziune (care pare însă foarte ‘reală’): Pema îi apare, mânioasă și îl întreabă ce ar trebui să facă ea acum? Care este reversul poveștii lui Buddha – partea nespusă (și – pentru căutătorul spiritual obișnuit – cu totul și cu totul neinteresantă) a poveștii acestuia? Ce s-a întâmplat oare cu Yaśodharā – soția părăsită, în același fel, de Siddhārtha, cea care nu putuse renunța la copilul ei pentru a pleca să caute iluminarea (așa cum a făcut-o Siddhārtha)? Din moment ce Tashi, soțul ei, a parcurs același ciclu pe care și Buddha la parcurs (experimentarea Saṃsāra-ei și apoi renunțarea la aceasta), oare care trebuia să fie calea ei? Ce alegere îi mai rămânea ei de făcut?
Și oare cine poate ști cu siguranță dacă iluminarea lui Buddha nu s-a datorat tocmai Yaśodharā-ei? îl întreabă Pema pe Tashi, ca un ecou al întrebării pe care Tashi însuși i-a adresat-o lui Apo la plecarea de la mănăstire (și subliniind astfel posibila conexiune tainică dintre Saṃsāra și Nirvāṇa).
Până atunci, de-a lungul tuturor scenelor din film, înțelepciunea și maturitatea spirituală a soției sale, Pema, ieșise la suprafață în mai multe situații. Nu doar atât, dar diferența dintre modurile lor diferite de abordare a vieții sunt evidente aici. De exemplu, într-o scenă care, pentru mine, are o profundă valoare simbolică, Tashi își avertizează copilul să nu iasă afară în frig, pentru a nu răci. Pema însă îl contrazice și îl lasă pe copil să iasă afară. Acesta se întoarce plângând din cauza frigului, dar cu lecția învățată! Rezultă aici dihotomia profundă dintre dintre natura masculină și cea feminină, dintre teorie și practică, dintre ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este. Natura feminină aspiră către viață, către experimentare, către identificare, vrea să trăiască ceea ce este, chiar cu prețul greșelilor, pe când natura masculină aspiră către esență, către ceea ce ar trebui să fie, prin impunerea de reguli și standarde menite să ‘domine’ și să ‘controleze’ raportul direct cu viața, cu ‘ceea ce este’!
Într-o altă scenă semnificativă, în momentul în care Tashi, aflat într-o stare de bulversare datorită atracției pe care o simțea față de frumoasa lucrătoare din India, Sujātā, vine la Pema și – în încercarea să a scăpa de dorința sa și de obiectul acesteia – încearcă să o determine să renunțe la lucrătorii suplimentari, aceasta nu-i răspunde imediat, ci -de față cu Tashi – aruncă un băț în apa unui mic pârâu și întreabă copiii (toți băieți!) care erau lângă ea, ce se va întâmpla cu bățul. Băieții răspund: ‘Se va opri între pietre’, ‘Se va scufunda’, ‘Va fi distrus în cascadă’, Va putrezi’; de fiecare dată Pema le spune: ‘Să presupunem că nu!’ și, în final copiii, se dau bătuți. Pema le spune că, eventual, bățul va ajunge în Ocean. Pema servea o lecție nu doar copiilor, ci mai ales lui Tashi: orice dorință, dacă este urmată, în curgerea ei, fără a ne atașa de obiectul ei și fără a-i pune obstacole, fără a o îngrădi cu mintea în posibilitățile sale de exprimare, ne poate conduce la natura noastră ultimă, infinită.
(Mai târziu, profitând de faptul că Pema era plecată, Tashi ajunge să facă sex cu Sujātā, într-o scenă inspirată parcă din manualul erotic Kāmasūtra. Profund simbolic, Sujātā își folosește sāṛī-ul ca o frânghie pe care o agață de o grindă din tavan pentru a se putea roti în jurul lui Tashi, sporind plăcerea erotică. Zgomotul produs de Pema la întoarcerea ei acasă, îl determină pe Tashi să intre în panică și să încerce să se desprindă din împreunare, dar Sujātā îl ține pe loc și lasă liberă sāṛī-ul astfel încât să se descolăcească și să o rotească în sens invers, trăind plăcerea și ducând actul sexual până la capăt. Panica lui Tashi crește; după ce se desprind unul de celălalt, el trage de sāṛī-ul Sujātā-ei și îl rupe astfel încât un capăt rămâne agățat de tavan, apoi o grăbește pe Sujātā să plece înainte ca Pema să intre în casă, dar aceasta îi spune calm că Pema o avertizase deja că el va vrea să facă sex cu ea. Pema știe cum funcționează dorința, Tashi însă abia cum începe să înțeleagă că este ignorant cu privire la mecanismul dorinței. Sāṛī-ul încolăcit al Sujātā-ei reprezintă aici ‘lanțul’ creat de dorință (care este ‘motorul’ Iluziei). Sujātā (al cărei nume înseamnă, în sanscrită, ‘naștere’ sau ‘origine’) se rotește în ambele sensuri ‘în jurul’ lui Tashi semnificând ‘înnodarea’ lui în lațul Iluziei, în Roata Devenirii, și apoi ‘deznodarea’ lui, descolăcirea, desprinderea din lanțul dorinței (desprindere care este însă facilitată de Iluzia însăși); Tashi începe să realizeze că la originea acțiunilor sale a stat ignoranța. Aici, Tashi este ‘participant pasiv’ la jocul erotic al Sujātā-ei, indicându-se faptul că acest joc al Iluziei se desfășoară în conștiință: Tashi asistă – simbolic – la felul în care dorința înlănțuie; altfel spus el are revelația ‘originii’, a ‘punctului de naștere’ a implicării sale în Iluzie. Sujātā, seducătoarea indiancă, simbolizează puterea dorinței care leagă și dezleagă. Ea a fost cea care l-a ‘atras’ și mai mult în vîrtejul iluzoriu al dorinței, dar tot ea – ca ‘instrument’ al Pema-ei – l-a ‘trezit’ la realitate, l-a făcut conștient de faptul că dorința sa nu era trăită și integrată natural, că nu era pe deplin înțeleasă, acceptată și conștientizată, că fusese ‘sclavul incompetent’ al acesteia. Tashi nu are capacitatea de a-și urma dorința până la capăt, fără frică, iar experiența sa cu Sujātā demonstrează aceasta.
Totuși, aceasta va fi ultima lui dorință exprimată înainte de hotărârea de a se întoarce la mănăstire, semn că ‘lanțul’ create de dorințele sale lumești era pe cale să se rupă pentru Tashi, asemenea sāṛī-ul Sujātā-ei. Mai târziu, Tashi aude o discuție în care Sujātā îi spune Pema-ei că nu se va mai întoarce să lucreze la ea, pentru că tocmai este pe cale să se căsătorească, moment în care ultima bucată a sāṛī-ului Sujātā-ei – bucata ruptă, rămasă agățată – va cădea pe podea, în fața lui Tashi, indicând momentul renunțării sale conștiente la dorința de a trăi în Saṃsāra și hotărârea sa de a se întoarce la mănăstire. Plecarea Sujātā-ei semnifică desprinderea lui Tashi de dorința de a mai fi implicat în lume.
Toate cele 3 ‘otrăvuri’ care – potrivit tradiției buddhiste – generează ‘înlănțuirea’ în Roata Saṃsāra-ei sunt reprezentate în scena cu Sujātā: dorința față de ea (actul erotic), ignoranța (bucata ruptă a sāṛī-ului – simbol al ‘originii’ dorinței sale) și aversiunea (dorința ca ea să plece și apoi hotărârea lui de a renunța la persoana pe care o dorise atât de tare la început: Pema) care apare în finalul scenei!). Într-o a treia secvență profund semnificativă (care apare înainte de secvența cu Sujātā), Tashi se pregătește să facă dragoste cu Pema, dar copilul lor, Karma, intră în cameră și se cuibărește lângă Pema. Tashi se îmbufnează, simțindu-se neglijat, iar Pema încearcă să-și împartă afecțiunea, mângâindu-i simultan pe amândoi, dar Tashi îi respinge atingerea. Puțin mai târziu, Pema vrea să facă dragoste cu Tashi, dar acesta se simte deranjat și rușinat de faptul că micuțul lor trăgea cu ochiul și părea să se bucure de spectacol. Pema însă îl readuce cu atenția la ea, dându-i de înțeles că a face dragoste în prezența copilului nu era ceva rușinos, iar peste puțin timp copilul adoarme. Pema este relaxată, Tashi este tensionat. Și aici, se observă felul în care natura feminină se ‘mulează’ la firescul lucrurilor, pe când natura masculină are nevoie să pună limite și bariere, ceea ce face ca naturalețea să se piardă. Acum, în această ‘viziune’ din finalul filmului, Pema îi spune lui Tashi:
O, Tashi, dacă gândurile tale către Dharma ar fi avut aceeași intensitate ca pasiunea și iubirea pe care mi le-ai arătat, ai fi atins realizarea spirituală chiar în acest corp și ai fi dobândit astfel natura lui Buddha!
Cuprins din nou de rușine și de remușcări, Tashi promite că se va întoarce acasă. În final, însă, Pema îi lasă să cadă, în fața lui săculețul ei cu rozarul și amuletele binecuvântate – săculeț pe care i-l dădea ori de câte ori el pleca la drum – semn că binecuvântarea ei îl va însoți pe drumul său – oricare ar fi acesta – și dispare. Prăbușit la pământ datorită impactului viziunii cu Pema, Tashi izbucnește în lacrimi, realizând efectele indeciziei sale și a faptului că nu se orientase – cu toată ființa sa – nici către Saṃsāra, nici către Nirvāṇa. Oscilația sa permanentă între (ceea ce el considera a fi) cele două extreme l-a condus la eșec și scindare.
După un timp, își revine: privește mai întâi la dreapta sa, în direcția din care Pema apăruse (dar care, în mod paradoxal, dar profund semnificativ, este drumul către mănăstire, deci – simbolic – drumul către Nirvāṇa), apoi la stânga sa, în direcția din care venise (deci, simbolic, la drumul înapoi către Saṃsāra), ca și când ar mai cântări odată variantele acestei alegeri bulversante pe care trebuia să o facă din nou. Tashi se ridică, dar nu merge nici la stânga, nici la dreapta. Chiar în fața sa, se află aceeași piatră gravată pe care o văzuse la începutul filmului, iar Tashi se îndreaptă către ea. Foarte sugestiv, camera filmează contactul tălpilor sale cu solul, în timp ce se îndreaptă pentru a citi inscripția de pe piatra, indicând esența atitudinii spirituale fundamentale pe care Tashi tocmai o asimilează, atitudine care este chiar esența Căii Non-dualității: Calea se așterne în fața ta! Calea ta se află chiar sub picioarele tale! Calea ta este fiecare pas pe care-l faci! Nu este nevoie să o iei nici la stânga, nici la dreapta; nu trebuie să renunți la ceva fundamental. Calea ta este Calea de Mijloc (Madhyamāpratipadā), care evită extremele.
Cum să împiedici o picătură să se usuce?
citește Tashi, pentru a doua oară de la ieșirea sa din grotă, mesajul inscripționat pe piatră.
Arunc-o în Ocean!
scrie pe cealaltă parte, parte pe care n-o citise înainte și la care abia acum avea acces.
‘Picăturile’ sunt (dorințele de a trăi) experiențele limitate ale Saṃsāra-ei. ‘Oceanul’ simbolizează aici (dorința de a atinge) Nirvāṇa. Corelând această inscripție cu mesajul anterior primit de la Apo, ‘picăturile’ simbolizează miriadele de dorințe care fac parte din viața umană obișnuită, iar ‘Oceanul’ este Marea Dorință către Iluminare. Experiențele vieții obișnuite trebuiesc ‘aruncate’ în Oceanul conștiinței non-duale, pentru a nu fi risipite. Este exact lecția pe care Pema i-o servise anterior, dar pe care Tashi nu putuse să o înțeleagă.
Imediat ce Tashi citește aceste rânduri aude țipătul unui vultur și își ridică capul pentru a-i privi zborul pe fundalul cerului și al norilor trecători. Suntem lăsați să presupunem că, probabil, este vorba de același vultur care, la începutul filmului, a ucis un berbec (simbol al forței dorinței, al ignoranței, și al începutului unui nou ciclului karmic) lăsând să cadă o piatră de la mare înălțime, prefigurând astfel, simbolic, întregul ‘ciclu’ parcurs de Tashi (de la noua lui ‘naștere’ la ieșirea din grotă, până la ‘moartea’ ignoranței sale spirituale). Vulturul este – prin excelență – unul dintre simbolurile Mahāmudrā (dar și Dzogchen) ale realizării ultime. De exemplu, pe calea Marii Perfecțiuni, Dzogchen – profund influențată de șamanism – vulturul este simbolul yoghinului perfect realizat, zborul său indicând – simbolic – calea naturală, fără efort, prin care acesta ajunge la realizare.
Tashi are astfel un moment de iluminare și realizează esența ultimă a Căii, care are la bază înțelegerea profundă a faptului că Saṃsāra și Nirvāṇa sunt, în esență, unul și același lucru! Acesta este al 2-lea nivel (nivelul superior) de înțelegere a Saṃsāra-ei. Calea care i se revelează acum lui Tashi – Calea Non-Dualității – este asemănătoare cu cea a vulturului: la fel cum vulturul zboară liber, la mare înălțime (și descrie aici, în cadrul de final, un cerc complet, adică, simbolic, parcurge întregul Ciclu al Devenirii) fără a lăsa ‘urme’ și având ca ‘fundal’ al ‘drumului’ său nemărginirea cerului, la fel și omul trebuie să fie capabil să treacă prin experiențele Saṃsāra-ei fără a se atașa de ele și fără a pierde din vedere ‘cerul’ (adică natura sa esențială și infinită). Într-un fel, Tashi așteaptă și el (și poate chiar primește) grația eliberatoare a vulturului, lovitura sa fulgerătoare, iluminatorie (dar ‘mortală’ pentru conștiința ignorantă). Finalul filmului este oarecum ‘deschis’: nu știm ce va face Tashi mai departe – dacă se va întoarce la mănăstire sau la Pema – dar știm că el a realizat esența Căii.
Schimbarea de perspectivă spațială care apare în scena finală este esențială și profund semnificativă: de jos (adică din punctul în care Tashi se afla prăbușit și din care se ridică), avem apoi perspectiva orizontală (dreapta-stânga) care indică oscilația între cele două sensuri posibile (mănăstirea, adică, simbolic, ‘detașarea’ de lume și casa sa, adică, simbolic, ‘atașarea’ de lume) și angrenarea lui Tashi în lumea dualității, atenția se mută în centru (adică, simbolic, pe Calea de Mijloc), după care perspectiva se schimbă de la cea orizontală, la cea verticală. Când Tashi aude țipătul vulturului și privirea sa se ridică, cadrul se mărește și camera de filmat cuprinde și steagul înfipt vertical în monumentul din fața lui Tashi; steagul este un simbol pentru canalul median central (Suṣumṇā Nāḍī) prin care energia și conștiința sa – ‘eliberate’ de oscilația lor scindantă între extremele polare (deci între cele două canale – Iḍā și Piṅgala – aflate la stânga și, respectiv la dreapta canalului median) – se ridică către Dvādaśānta (‘spațiul’ mistic, transcorporal, în care nu mai sunt afectate deloc de dualitate). Zborul vulturului simbolizează ‘zborul’ energiei către înalt, iar Cerul simbolizează ‘Realizarea’ finală și ‘ieșirea’ din Roata Devenirii, unirea ‘picăturii’ cu ‘Oceanul’.
Filmul ne arată felul în care Tashi este ‘atins’ de lume, felul în care este vrăjit de frumusețea Saṃsāra-ei, apoi modul în care suferința apare în viața sa, felul în care cele 3 ‘otrăvuri’ (confuzia sau ignoranța, atașamentul senzorial și repulsia) pun stăpânire pe mintea lui, dar și modul în care se poate ‘scutura’ de influența lor astfel încât să trăiască ‘perfect’, ‘desăvârșit’, fără a pierde frumusețea Saṃsāra-ei și fără a fi afectat de suferința pe care atașarea de lumea Saṃsāra-ei o poate aduce.
Nu te atașa de nimic și nu renunța la nimic!
este dictonul principal al Căii Non-dualității.
În fapt, înțelegem – din acest film – și de ce termenul ‘eliberare spirituală’ folosit de mulți căutători spirituali (mai ales de cei care urmează căile hinduse) este complet nepotrivit pentru a desemna ‘realizarea’ totală care apare pe Calea Non-Dualității. Nu există nimic de care să te ‘eliberezi’ (dacă nu cumva ești încă influențat de viziunea limitată potrivit căreia trebuie să ‘fugi’ sau să ‘scapi’ de Saṃsāra pentru a găsi Nirvāṇa)! Termenul mai potrivit este cel buddhist (‘Iluminare’ sau ‘Trezire’), pentru că el sugerează ceva ce ‘apare’, pur și simplu, atunci când căutătorul ajunge la punctul de joncțiune a contrariilor (așa cum a făcut-o Tashi), nefiind un efort al egoului de a scăpa de sine însuși. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să te trezești din visare! Atât din punct de vedere filozofic/teologic/teoretic, cât și din perspectivă practică, conceptul de ‘iluminare’ este net superior celui de ‘eliberare’, chiar dacă, desigur, ambele admit ‘grade’ sau ‘niveluri’ de ‘completitudine’ (și în pofida faptului că termenul ‘iluminare’ este atât de mult ‘abuzat’ și greșit înțeles). Un alt termen potrivit ar fi poate și cel de ‘realizare’ (care cuprinde în el atât ideea de ‘împlinire’, de rezultat final al parcurgerii unei căi, cât și cea de înțelegere iluminatorie (fie ea spontană sau treptată, parțială sau totală/ultimă/absolută)). Și doar într-o astfel de ‘trezire iluminatorie’ poți ‘realiza’ ceea ce Tashi a ‘realizat’ la final, și anume că Saṃsāra este Nirvāṇa.
De fapt, mergând pe aceeași linie de argumentare, filmul nu poate fi considerat ‘spiritual’ (așa cum l-am caracterizat la început); el ne arată că termenul ‘spiritual’ este complet neadecvat dacă înțelegem concluzia filmului: faptul că nu trebuie să fugim de (sau să renunțăm la) ‘materie’ pentru a ajunge la ‘spirit’, că nu e nevoie să întreținem această contradicție, această dualitate fundamentală atunci când scopul este de a o anula. Termenul ‘spiritual’- folosit de o majoritatea adepților occidentali ai căilor orientale (sau ai teosofismului) pentru a desemna ceva ce revelează ‘adevărul’ vieții – conduce la o eroare de abordare (eu unul nu apreciez deloc acest termen și îl folosesc uneori doar ca să mă ‘scutesc’ de explicații mai detaliate, în lipsa unui termen la fel de ‘consacrat’).
Observăm aici legătura profundă dintre zodia Balanței și Zodia Peștilor. Prima începe, a doua sfârșește al doilea semiciclu al Zodiacului. Nevoia de a ține în echilibru și de a integra nondual ambele ‘talere’, a rămâne pe Calea de Mijloc, este o temă de tip Balanță (iar acesta este un film despre variantele alternative și despre dorința de uniune cu o persoană de sex opus), însă în Pești ‘echilibrul’ cerut este de o natură mai subtilă, el este mai mult decât o formă de ‘echilibru’, este o fuziune, o integrare. Însă pentru Pești acest echilibru nu este obligatoriu, așa cum este pentru Balanță! La Balanță echilibrul este la rădăcina acestui semn zodiacal (care este echinocțiul autumnal, punct de echilibru între primul semiciclu și al doilea semiciclul zodiacal), ca urmare Balanța este ‘condiționată’ de acest echilibru, nu poate să-l evite. La Pești, pe de altă parte, echilibrul urmează acestei zodii (în punctul vernal) , deci nu este o condiționare, ci un ideal de împlinit; acesta este echilibrul dintre ciclul anterior și ciclul următor. Pentru Balanță echilibrul este un ‘compromis’ între cele două laturi (aspecte) ale Dualității; pentru Pești, ‘compromisul’ care se caută este între Dualitatea însăși și Unitate/Vacuitate, între Saṃsāra și Nirvāṇa. În Pești, putem fi extrem de ‘spirituali’ sau extrem de scufundați în visul Saṃsāra-ei, în dualitate; putem evita viața sau putem rata realizarea țelului ultim al iluminării spirituale, dar, indiferent ce vom face, aspirația implicită este către Non-dualitate. În Pești se caută un mod total de a fi, un mod paradoxal (și prin urmare ‘complet’) de ființare, chiar dacă – de regulă – nu se ajunge la altceva decât la o nouă formă de amăgire și la o perpetuare a lanțului karmic într-un nou ciclu care va începe odată cu startul unei noi Roți Zodiacale.
Evident, dilema dintre Saṃsāra și Nirvāṇa poate să apară la nativii cu planete în orice zodie (atunci când există un anumit grad de trezire spirituală). Zodia Peștilor exprimă însă la nivel arhetipal această dualitate fundamentală, pentru că aici există atât posibilitatea de a trece într-un nou ciclu samsara-ic (simbolizat de o nouă spiră zodiacală care începe în semnul următor, Berbecul), cât și cea de a încheia complet toate ciclurile și a ieși din manifestare. Cei doi pești care trag în direcții opuse, exprimă profund atât dualitatea acestei zodii, dar și paradoxul ei. (Ca o paranteză, nu putem vorbi, în nici un caz, de ‘zodia Peștelui’ sau de ‘nativul Pește’ (așa cum ‘marii’ noștri astrologi consacrați ‘turuie’ deseori la emisiunile, show-urile și seminariile lor cu tematică astrologică), ci de ‘zodia Peștilor’ și ‘nativul Pești’. Întotdeauna sunt doi pești, nu unul, iar cei doi pești – legați unul de celălalt – sunt orientați către direcții opuse, la fel ca drumurile lui Tashi! Dacă unul dintre pești lipsește, zodia nu mai există, își pierde însăși ‘rațiunea de a fi’!).
În Pești, visul și ‘realitatea’ sunt amestecate, sunt fuzionate într-o relație de tainică interdependență, sunt interșanjabile. Există în film două scene importante care ne arată asta. După ce, în seara în care a văzut-o pentru prima oară pe Pema (în casa acesteia) și a rămas fascinat de ea, Tashi se întinde pentru a dormi, Pema vine și se întinde lângă el, în spatele lui, și îi atinge tandru corpul. A doua zi se trezește cu o ciudată mahmureală, iar un bătrân călugăr, superiorul său în mănăstire, care veghea asupra stării lui, îi spune misterios: ‘Visele sunt așa!’, ceea ce poate fi interpretat ca: ‘Ceea ce tocmai ai trăit are natura visului!’ (iar somnul său este un simbol pentru faptul că Tashi încă ‘visează’, că nu este ‘treaz’, fiind prins de visul Saṃsāra-ei). Mai tîrziu va afla de la Apo că ‘visul’ său fusese real, iar Pema îi va spune că, sesizând tensiunea și frustrarea lui Tashi, dorise să-i ofere puțin confort în acea noapte. În scena de final, Pema apare în fața lui Tashi și totul pare atât de real (în special pentru că Pema se afla deja pe cărarea lui Tashi, lângă calul ei, ceea ce ne duce cu gândul că ea ar fi parcurs distanța fizică dintre ei), dar în final Pema dispare instantaneu din fața sa, asemenea dakini-urilor descrise în buddhismul tibetan, după ce lecția spirituală fundamentală a fost predată lui Tashi. Prima experiență apare la începutul experienței sale de ‘imersiune’ în Saṃsāra, a doua apare atunci când Tashi vrea să ‘iasă’ din Saṃsāra. ‘Visul’ poate fi ‘mreaja’ Saṃsāra-ei sau’revelația’ Căii către Nirvāṇa. Cele două experiențe au fost ‘reale’ pentru Tashi în aceeași măsură în care au fost ‘vise’, pentru că în Saṃsāra ‘visul’ și ‘realitatea’ apar ca având aceeași natură fundamentală.
Filmul este ‘circular’, indicând o realitate spirituală fundamentală și anume aceea că fructul realizării finale este conținut, în mod misterios, în sămânța care există în punctul de plecare pe Cale. De fapt, așa cum am precizat, filmul este o reprezentare a întregii Roți Zodiacale, deci a întregului ciclu al vieții. Dilema Peștilor este dilema întregului ciclu zodiacal. Roata buddhistă a cauzelor interdependente (sau Roata Devenirii – Bhavachakra, care are 12 etape sau ‘verigi’ – dvādaśāṅga-pratītyasamutpāda) este în analogie directă cu Roata Zodiacului și este simbolizată în film în toate ‘spițele’ sale.
Cele 6 ‘vergi’ intermediare care au ca bază impregnările trecutului (Saṃskāras) înregistrate în conștiință (Vijñāna) și produse ca urmare a ignoranței (Avidyā), și anume:
– interdependența minte-corp (‘nume-formă’ – Nāmarūpa),
– baza senzorială (cele 5 simțuri + ‘simțul intern’ – Ṣaḍāyatana),
– contactul (Sparśa),
– senzația (Vedanā),
– pofta (Tṛṣṇā),
– atașamentul sau agățarea (Upādāna)
sunt excelent reprezentate aici. Ele conduc la ultimele 3 ‘verigi’ ale lanțului Saṃsāra-ei:
-devenirea (Bhava),
-nașterea noilor paternuri karmice (Jāti) și
-dezintegrarea (îmbătrânirea și moartea – Jarā-maraṇa).
Într-o interpretare ‘hindusă’ a filmului, Tashi se simte atras, fascinat de Māyā (simbolizată de Pema), apoi vrea să fugă de aceasta. Dar Pema – care inițial simboliza avidyāmāyā (Iluzia care adâncește individul în ignoranță) – este chiar vidyāmāyā, acea latură a Iluziei care poate conduce aspirantul la cunoașterea de sine. Drumul către Mokṣa (adică ieșirea din mrejele Iluziei Cosmice) este ascuns chiar în sânul Iluziei (Māyā). Pema – care pentru Tashi este, într-un fel, simbolul fundamental al Saṃsāra-ei, pentru că ea a trezit în el dorința pentru a se adânci în lumea Saṃsāra-ei – îi arată lui Tashi și modalitatea de ‘ieșire’ din Saṃsāra: Calea Tantrică a integrării oricărei experiențe în conștiința non-duală. Ea își trăiește iubirea sa iluminată și înțelepciunea chiar în mijlocul vieții obișnuite, iar dorința exprimată în iubirea lui față de ea este ‘picătura sacră’ care trebuie salvată de la pieire. La fel cum floarea care corespunde numelui ei (pema (tib)/padma (skr) = lotus) poate înflori în ape mlaștinoase, Pema trăiește frumusețea vieții fără a se lăsa întinată de ‘mâlul’ acesteia, iar Tashi (al cărui nume înseamnă ‘cel norocos’, ‘cel binecuvântat’) este binecuvântat că a întâlnit-o. Astfel, experiența Saṃsāra-ei (întruchipată – pentru Tashi – de Pema) este o binecuvântare, nu un blestem!
Muzica filmului este frumoasă, iar erotismul din câteva scene este de un rafinament extraordinar. Faptul că actorii principali – de origine chineză (el) și chinezo-vietnameză (ea), crescuți și educați în America de Nord – au intrat atât de bine în rol fără ca vreunul dintre ei să cunoască limba tibetană este de apreciat. Chiar și modul în care genericul de final al filmului se desfășoară invers, de la coadă către început, este simbolic pentru ideea de decondiționare, de reversare a procesului iluzionării, de reîntoarcere la esență.
Pentru a înțelege – pe un nivel foarte profund – dilema fundamentală a zodiei Peștilor (și a vieții însăși), acest film este esențial. Cu greu poți găsi un alt film care să te trezească atât de mult față de sacralitatea vieții și care să-ți dezvăluie atât de multe despre viață – dacă știi cum să-l privești!
