Ideea de a investiga tema acestui articol mi-a venit zilele trecute în timp ce reciteam un pasaj din tratatul astrologic Tetrabiblos în care, referindu-se la caracteristicile locuitorilor din diferite climate, Claudius Ptolemeu, marele astronom al Antichității, afirma că:

cei mai sudici [dintre locuitorii regiunii dintre tropicul de vară și cercul arctic – n.n] sunt în general […] mai versați în cunoașterea lucrurilor divine, întrucât zenitul lor este apropiat de Zodiac și de planetele care se mișcă prin el. [1]

Acest pasaj m-a făcut să mă gândesc mai profund la legătura dintre poziția Soarelui pe cer și apariția anumitor idei religioase, în special a celor de natură monistă / monoteistă. M-am repezit la atlas pentru a verifica mai amănunțit locurile prin care trece Tropicul Racului.

Tropicul Racului este paralela la Ecuator aflată la un unghi de 23°26′ nord de Ecuator. Ce se petrece la această latitudine?

Ei bine, datorită înclinației Axei Pământului, Ecliptica – cercul care marchează traseul aparent al Soarelui – se află și ea la un unghi de 23°26′ față de planul ecuatorial, atunci când Soarele intră în zodia Racului un observator aflat într-o localitate aflată pe Tropicul Racului vede, la miezul zilei, Soarele exact deasupra capului său (la zenit, în unghi de 90 grade față de orizont), la maxima sa declinație, adică la elevarea sa maximă deasupra Ecuatorului. Chiar dacă, de-a lungul anului, Soarele ajunge la zenit (de două ori pe an) în toate localitățile cuprinse între cele două tropice, la Tropicul Racului face asta chiar la solstițiul de vară, când durata zilei (deci a prezenței luminii) este maximă (în Emisfera Nordică). În această zi, la amiază, nu există umbră.

Ei bine, în urma analizei am observat că pe o bandă foarte îngustă (de doar câteva grade) de-a lungul Tropicului Racului sunt înșirate locurile de origine ale tuturor religiilor monoteiste, dar și ale altor religii cu caracter monist.

Monoteismul lui Akhenaton

De-a lungul istoriei, Egiptul a menținut un cult politeist, dar tot Egiptul a fost cel care, pentru o scurtă perioadă de timp, a dat lumii prima încercare de monoteism. Akhenaton / Akhenaten (Amhenotep al 4-lea) – faraon al Egiptului Antic (soțul celebrei Nefertiti) ce a trăit în secolul al 14-lea ÎEN – a fost, probabil, primul fondator al unei religii monoteiste. El a desfințat cultul politeist declarând că Aton (o divinitate solară asimilată cu Ra – zeul suprem al luminii solare) este zeul suprem (Dumnezeu) și interzicând adorarea altor zei și a idolilor (în fapt ‘atonismul’ a fost un cult monoteist în scop și henoteist în practică). Akhenaton a încercat astfel să înlocuiască cultul politeist al Egiptului prin cultul lui Aton, zeul Discului Solar.

De ce Ra – zeul Luminii Solare era divinitatea supremă a cultului politeist egiptean și de ce Aton- zeul discului solar a ajuns divinitatea supremă a monoteismului lui Akhenaton? Ipoteza mea este că aceasta s-a petrecut din cauză că Luxor-ul se află foarte aproape de Tropicul Racului, acolo unde – la momentul elevării sale maxime în declinație (la solstițiul de vară) Soarele se află la zenitul observatorului, adică deasupra capului acestuia!

Ra, divinitatea asociată cu lumina solară s-a impus inițial ca divinitatea supremă a panteonului egiptean; mai târziu, divinitatea asociată simbolic chiar cu discul solar a fost impusă (pentru o vreme) ca unic zeu!

Chiar dacă Akhenaton a construit un alt oraș dedicat al lui Aton (Amarna – aflat la 27° 38′, deci la 4° de Tropic), foarte probabil ‚revelația’ (și ‘revoluția’) sa monoteistă s-a cristalizat la Karnak / Luxor (25° 41′N – la numai 2° de Tropic).

Soarele aproape de zenitul Muntelui Sinai. Monoteismul lui Moise

Prin comparație cu cultul monoteist inițiat de Akhenaton, primele semne de retorică monoteistă în cadrul cultului iahvist apar mult mai târziu (după perioada cuceririi asiriene, în timpul domniei lui Iosia și – apoi – a exilului babilonian), iar instaurarea efectivă a unui cult monoteist a apărut chiar mai târziu, în timpul perioadei de dominație persană sau seleucidă.

Dar oare este întâmplător faptul că Moise – presupusul fondator al Iahvismului a fost plasat în același secol cu Akhenaton (după una dintre cronologiile tradiționale)? Este o coincidență faptul că, în legenda biblică, Moise este crescut la curtea faraonului și, la fel ca fratele său Aaron, poartă nume egiptean? Și este întâmplător faptul că o parte din fantastica istorie povestită de Biblia Israelită (începând cu aventurile lui Iacov și continuând cu legenda lui Moise) este plasată în Egiptul antic? Este o întâmplare faptul că afirmarea cultului lui YHWH (Iahve / Yahweh) și începutul monoteismului iudaic apar la ieșirea din Egipt?

Egiptologi de renume – ca de exemplu Jan Assmann [2] – afirmă că varianta unei transmisii (a unei ‘traduceri’) a ideeii de monoteism de la egipteni la israeliți este foarte plauzibilă.

Încă de pe la începutul secolului trecut, Sigmund Freud specula că Moise a fost probabil un preot al cultului lui Aton care a fost forțat să plece din Egipt după moartea lui Akhenaton împreună cu adepții săi. Freud (la unison cu egiptologul Arthur Weigall care a scris o biografie populară a lui Akhenaton) mai considera și că apelativul ‘Adonai’ corelat cu YHWH provine tot de la Aton (deși această ipoteză nu a fost susținută de alți cercetători).

Din punct de vedere arheologic și istoric, se știe că israeliții nu erau sosiți din Egipt, ci erau locuitori indigeni ai Țării Canaanului care se luptau cu alte triburi pentru supremația locală. Legenda evadării din Egipt ar putea avea însă la origine povestea unui foarte mic grup de israeliți care au reușit să scape din sclavia egipteană și au adus în Țara Canaanului idei religioase foarte inovatoare. Nu știm cu certitudine, dar una dintre aceste idei neobișnuite ar fi putut fi cea a adorării exclusive a unui singur zeu. Această ideee a apărut în cadrul cultului zeului canaanit Iahve, dezvoltându-se treptat într-un crez din ce în ce mai puternic potrivit căruia a-l adopta pe Iahve ca unic zeu național va aduce dominația asupra Ținutului Cannanului. În mod evident, ‘legământul’ israeliților cu acest zeu era menit să fie cât se poate de ‘pecuniar’ în efectele sale, ei urmând să primească ‘Pământul Făgăduinței’ (Țara Canaanului) și statutul de ‘Popor Ales’ în schimbul adorării lui exclusive după modelul heno / monoteist instaurat cândva de Akhenaton.

De altfel este uimitor cât de mult seamănă Imnul lui Aton:

[O, Zeu al Soarelui] în afară de Tine nu este nici unul!

cu Shema Israel, rugăciunea care exprimă chiar esența iudaismului (Psalmul 104):

Ascultă, Israele, Domnul (YHWH) [este] Zeul nostru, Domnul (YHWH) este unul!

Deși Iahve / YHWH – zeul israeliților – nu era o divinitate solară, se poate ca o retorică monoteistă de tip solar să fi fost amalgamată cu cea asociată tradițional acestuia. Limbajul solar folosit în legătură cu Iahve în mai multe pasaje biblice este grăitor în acest sens [3].

Latitudinea Muntelui Sinai (asociat cu biblicul loc unde Iahve ar fi revelat Legea Sa lui Moise) este 28° 32′N adică la 5° de Tropicul Racului.

Soarele și monoteismul creștin

Este discutabil dacă creștinismul este întradevăr un monoteism. Se poate argumenta că introducerea unor alte persoane divine – Christos și Sfântul Duh / Spirit – pe același nivel cu Dumnezeu Tatăl exprimă un politeism deghizat (prin paradoxalul crez în Trinitate care ar suna cam așa: ‘Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu, Christos este Dumnezeu, Sfântul Duh este Dumnezeu, dar Dumnezeu Tatăl nu este tot una cu Christos, care nu este tot una cu Sfântul Duh, care nu este tot una cu Dumnezeu Tatăl’, dar și prin cultul închinat unei ‘Mame de Dumnezeu’ – oarecum similar cu cel al zeiței Isis – și prin adorarea de ‘chipuri cioplite’ – icoanele și alte reprezentări).

Fără a marșa, speculativ, pe ideea unui împrumut teologic, trebuie spus totuși că povestea biblică a lui Iisus reflectă cât se poate de bine mitologia egipteană asociată cu zeul solar și mitul morții și învierii lui Osiris (și este cât se poate de bine reprezentată de aparenta ‚moarte’ și ‚înviere’ a Soarelui în ciclul zodiacal). La fel ca Akhenaton care s-a declarat unicul și eternul ‚fiu’ al singurului său Zeu, Iisus a fost declarat și el unic fiu al lui Dumnezeu de adepții săi. Nașterea lui Iisus este sărbătorită în aceeași zi cu sărbătoarea romană Sol Invictus (Nașterea Soarelui Invincibil), pe 25 Decembrie.

Evident, Ierusalimul (aflat la aprox. 8° N de Tropic) a fost un focar cheie pentru cultul lui Iisus, chiar dacă doctrina prin care Iisus a fost ridicat la rangul de Fiu Unic al lui Dumnezeu (și a fost identificat cu Acesta) a fost – probabil – elaborată în altă parte, la mult timp după moartea sa.

Soarele la zenit la Mecca și nașterea monoteismului islamic

Mahomed a primit revelația sa potrivit căreia ‚Dumnezeu este Unul’ în apropiere de Mecca, localitate aflată la 21° 25′N, adică la numai 2° sud de Tropicul Racului. Celălalt loc important al activității lui Mahomed a fost Medina (aflat la mai puțin de 1° de Tropic).

Până atunci, arabii fuseseră adoratori ai unor culte politeiste. L-a lovit oare și pe Mahomed direct în creștetul capului – chiar în peștera în care se ruga – tot lumina ‘Soarelui Monoteismului’? Eu zic că da…

Soarele și Religia Unului: Neoplatonismul

Plotinus, întemeietorul Neoplatonismului s-a născut în Egiptul de Jos și a studiat vreme de 11 ani în Alexandria, Egipt (31° 12′ N, adică la 7°40′ N de Tropic) unde pe la mijlocul celui de-al 3-lea secol d.Hr. a început să pune bazele sistemului său neo-platonic. Neoplatonismul concepe un principiul suprem ce nu conține vreo distincție sau multiplicitate, pe care l-a numit Unul’ (sau ‚Unicul’, Sursa, Monada) și pe care el îl compara cu ‚Lumina’. Din acest principiu suprem este emanat Intelectul Divin (Nous) pe care Plotinus îl asemăna cu ‚Soarele’. Analogia cu principiul solar este cât se poate de evidentă aici.

Tropicul Racului în India și unitatea lui Brahman

Deși nu se știe exact unde a apărut Brahmanismul, totuși este clar că s-a dezvoltat în regiunea numită Āryāvarta – o zonă traversată de Tropicul Racului în care s-a dezvoltat și cultul zeităților solare din panteonul hindus (ca de exemplu Āditya / Sūrya).

Brahman – Spiritul Suprem, Eternul Absolut și Impersonal, adică Dumnezeirea conceptualizate de tradiția vedică și upanishadică – și principiul personal corespunzător, Ātman (sinele individual) își au atributele cât se poate de bine reflectate de cele pe care Soarele le simbolizează: eternitate, radianță, conștiință, unitate, adevăr. La fel cum lumina Soarelui radiază și atinge lucrurile, tot la fel Lumina lui Brahman permează tot ce există.

Prin faptul că afirmă un principiu suprem, ultim, hinduismul brahmanic – vedic și upanishadic / vedantic – reprezintă, în mod evident, mult mai mult (sau altceva) decât politeismul cu care este adesea asociat în mod naiv.

Zenitul lui Buddha și ‘iluminarea’ spirituală

Buddha a atins realizarea supremă probabil în Bihar (copacul ‘Bodhi’ este localizat, prin tradiție, în localitatea numită azi Bodhgaya (care are o latitudine de 24° 42′ N, adică la numai 1° de Tropic! Celelalte 3 locuri majore de pelerinaj pentru buddhiști (Sarnath, Lumbini și Kushinagar) se află și ele foarte aproape de Tropic.

Buddhismul este non-teistic și consideră conceptul hindus de Ātman / Brahman ca nefundamentat, afirmându-l pe acela de Vacuitate (Śūnyatā). Acest lucru poate părea paradoxal din perspectiva ipotezei acestui studiu, dar nu este! Buddha a negat exact ceea ce era în mod vizibil ‘absolutizat’ de tradiția sa. În vreme ce, prin raportare la principiul solar, brahmanii au absolutizat Sinele, considerându-l principiu ultim, Buddha a mers mai departe cu raționamentul decretând că și Sinele este tot o manifestare fenomenală, iluzorie. Buddha poate fi asemănat cu un savant modern care afirmă că, deși ne gândim la Soare ca etern și indestructibil, totuși și el este în continuă mișcare și transformare (prins într-o ‘Roată a Devenirii’ – ca să folosesc un termen buddhist) și că la un moment dat va fi și el distrus. Totul a apărut din Nimic și se întoarce în Nimic, afirma Buddha, la unison cu fizicienii moderni.

În același timp însă, buddhismul este asociat cu ideea de ‚trezire’ și cu cea de ‚iluminare’ – idei ‚solare’ prin excelență.

Soarele ca simbol al Principiului Divin Unic

În antichitate era greu să NU asociezi Soarele cu un principiu divin! Soarele aduce lumină și căldură – deci viață. Deși‚ în ciclul său diurn, Soarele ‚moare’ la apus, el ‚reînvie’ din nou la răsărit; deși ajunge ‚mort și îngropat’ la solstițiul de iarnă, el ‚se ridică din morți’ la scurt timp după aceea, și apare apoi ‚în glorie’ la echinocțiul de primăvară – el pare deci a avea o esență eternă, nepieritoare.

Ipoteza pe care o propun aici este aceea că ideile cu caracter ABSOLUT legate de SUPREMAȚIA, UNICITATEA și UNITATEA unui anumit principiu divin (și a Ființei Divine) au reflectat probabil, printre altele, și un fapt ce are o profundă încărcătură simbolică în regiunile – foarte apropiate de Tropicul Racului – în care ele au apărut: culminația maximă a Soarelui (și deci a STRĂLUCIRII și LUMINII sale) este atinsă tocmai prin ‘prezența’ sa la (sau foarte aproape de) zenitul observatorului (deci chiar DEASUPRA capului acestuia, în CEL MAI DE SUS loc de pe cer).

Soarele deasupra capului la culminația sa solstițială înseamnă că de sus, de la cel mai ‚înalt’ punct al cerului, la miezul zilei, radiază cea mai persistentă lumină… La Tropic, Soarele nu doar că poate ajunge cel mai sus, dar face asta când capacitatea sa de a aduce lumină este maximă! Toate umbrele dispar atunci, Lumina nu cunoaște antiteză, lucru foarte semnificativ! Acolo Soarele nu este doar un obiect celest spre care, în alte locuri, te uiți (oblic!) cu admirație – frumos și majestuos, fără doar și poate, dar totuși nu atât de elevat –, ci devine UNICUL, SINGURUL care merită atenția, singurul care domină. El simbolizează perfect ceea ce se află exact DEASUPRA, ceea ce guvernează viața – este simbolul Luminii Divine și al Conștiinței Supreme, Absolute, este Idealul ce trebuie atins.

Atât primul cult monoteist din lume ( cultul zeului solar Aton), cât și cele trei mari religii abrahamice (Iudaismul, Creștinismul și Islamul), și religiile transcendentale indiene Brahmanismul / Vedanta și Buddhismul au apărut foarte aproape de Tropicul Racului, acolo unde Soarele atinge zenitul în ziua din an cu cea mai multă lumină, într-o adevărată ‘sărbătoare a luminii’.

Este acesta un lucru semnificativ? Eu cred că da! Nu știu dacă altcineva s-a mai gândit la el în felul acesta, dar ar putea fi o temă foarte interesantă de cercetare…

Și iată și câteva cadre care simulează culminația zenitală a Soarelui solstițial la Luxor, Muntele Sinai și Mecca:

Prin comparație, să privim același ‘cer’ solstițial la Atena și Roma, cele două centre majore ale politerismului antic european:

---

[1] Jan Assmann (1997). Moses the Egyptian: The Memory of Egypt in Western Monotheism. Harvard University Press

[2] Robbins, Frank E. (ed.) 1940. Tetrabiblos, Cartea a 2-a, cap. 2; Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press (Loeb Classical Library)

[3] Smith, Mark S. “The Near Eastern Background of Solar Language for Yahweh.” Journal of Biblical Literature, vol. 109, nr. 1, 1990, p. 29–39. JSTOR, www.jstor.org/stable/3267327. Accesat în 13 May 2020.