La nici o sută de metri de casa în care locuiesc, în cocheta ‘inimă’ a comunității, se află o cabină telefonică plină cu cărți… una dintre nenumăratele și tradiționalele cabine roșii cu care britanicii ne-au obișnuit de un secol încoace și la care nu vor să renunțe nici măcar acum, când aproape nimeni nu le mai folosește (ce-i drept, eu sunt de-a dreptul îndrăgostit de ele!), având emblema coroanei regale ștanțată deasupra cuvântului TELEPHONE pe fiecare parte a cabinei, deasupra ușii și a geamurilor laterale, dar cu o funcție diferită de cea pentru care a fost inițial destinată.

Pentru a-și împlini rolul ei mercurian, cabina servește tot pentru comunicare, deși pe un alt nivel și cu un alt conținut. Este o mică bibliotecă a comunității, deși contributorii sunt, în majoritate, femei de vârstă mijlocie (deși am văzut și câteva fete foarte tinere împrumutând cărți). Evident, nu ai nevoie de legitimație de acces, fiecare poate contribui, fiecare poate împrumuta și nimeni nu ia cărți fără să le aducă înapoi; din contră, cărțile se înmulțesc pe zi ce trece, așa că, periodic, cineva vine și ridică colecțiile mai vechi pentru a lăsa loc cărților noi.  Proprietarii își pot lua cărțile înapoi – dacă doresc – dar, de regulă, cărțile mai vechi, deja citite, sunt vândute la târgurile care se organizează periodic, iar banii adunați sunt folosiți pentru comunitate. Marea majoritate a cărților din cabină este formată din nuvele de dragoste; ici-colo însă mai vezi rătăcit și câte un thriller a lui John Grisham, un roman de călătorie, o biografie, o carte de bucate sau de grădinărit, un ghid de maniere, un manual de self-improvement, sau nelipsitele cărți despre Familia Regală.

Biblioteca din cabina telefonica

Și deseori îmi imaginez conspirația tacită a femeilor, fiecare așteptând cu nerăbdare contribuția consătenelor, fiecare sperând să contribuie cu ceva incitant la freamătul inspirat din fanteziilor secrete ale celorlalte. Și uneori le surprind înghesuindu-se în cabina strâmtă – sursa lor de fioruri secrete – căutând cu înfrigurare să descopere ce a mai apărut nou. Mi le imaginez ajungând apoi acasă, savurând ceaiul de după-amiază,luând masa cu soțul și cu copiii, apoi adâncindu-se într-un fotoliu și refugiindu-se în paginile noii nuvele romantice, identificându-se cu drama eroinelor lor și lăsându-se devorate de atracția acestora pentru câte un personaj masculin extraordinar, în timp ce ceilalți membri ai familiei se uită la meci sau la Britain’s Got Talent.

În paranteză fie spus, britanicii nu par a forma o populație erotică… aproape că te miri cum de reușesc să se reproducă, pentru că nu-i prea vezi reușind să acopere ușor și natural distanțele dintre ei …Ceva lipsește, cred, din atitudinea lor generală față de intimitate… sau poate ceva e prea mult acolo (de vină ar putea fi amprenta dominantă de tip saturnian: politețea lor excesivă care conduce la prea multă rezervă, stângăcie și incertitudine, astfel încât se ajunge la situația în care fiecare se străduiește să ghicească ce anume vrea celălalt și dacă celălalt îl/o place sau nu). Din observațiile mele, chiar și tinerii – mai dezinhibați, mai ‘americanizați’ și mai puțin constrânși de normele la care populația adultă se conformează – par a fi destul de puțin abili în încercările lor de a manifesta erotism și seducție. Femeile britanice se plâng la TV și în reviste că bărbații britanici nu știu să (le) curteze; mai mult ca sigur că nu se referă aici la marile staruri britanice ca Pierce Brosnan, Daniel Day Lewis, Daniel Craig, Gerard Butler, Clive Owen, Colin Firth, Michael Fassbender, Henry Cavill sau Colin Farrell care au jucat sau joacă roluri de mari seducători pe marile ecrane (deși pe câtiva dintre acești bărbați eu îi suspectez de aceeași lipsă atribuită majorității bărbaților britanici), ci la bărbații obișnuiți. Singurul mijloc la care mulți britanici apelează cu oarecare încredere pentru a depăși bariera politeții excesive pare a fi alcoolul (consumat în cantități impresionante) care îi face pe bărbați (și deseori și pe femei) să transceandă – temporar – complicatul sistem de reguli și convenții sociale britanice, trecând direct în extrema cealaltă: ‘Fancy a shag?’ Fancy a fuck?’… Probabil că a fi respins pentru o propunere indecentă este – pentru egoul britanicului – mai ușor de suportat decât a fi respins ca potențial partener, așa că femeile se plâng de incapacitatea sau (aparenta) lipsă de voință a bărbaților britanici de a le solicita pentru relații stabile. Cât despre părerea generală despre femeile britanice…hmm…voi încerca să fiu politicos și nu voi face comentarii aici…

Dar orice lipsuri ar avea britanicii în domeniul manifestării și exprimării erotico-sentimentale în relațiile de cuplu, ele sunt compensate din plin în domeniul literar. (În special) englezii sunt maeștri ai cuvintelor, sunt îndrăgostiți de cuvinte și, asemenea francezilor, le folosesc cu mare abilitate (deși nu ca arme de seducție!), așa că – speculez eu – ceea ce nu reușesc să exprime direct, sublimează în fantezia literară (sau în creația muzicală), motiv pentru care producțiile literare pe temă romantică ale femeilor (ca cele din cabina telefonică) sunt revelatoare pentru ceea ce femeile doresc cu adevărat (bărbații se vor refugia și-și vor descărca ‘of-ul’, oricum, prin pornografie…:)).

Orice femeie care condamnă interesul bărbaților pentru pornografie sau superficialitatea bărbaților legată de modul cum evaluează corpul femeii, sau care se plânge de standardele imposibile la care simte că societatea masculină o împinge să se conformeze ar trebui să se gândească la așteptările și standardele pe care ea însăși le impune inconștient bărbaților (nu doar la cele pe care le are în prezent, ci și la cele la care, în timp, s-a simțit nevoită , din diferite motive, să renunțe…). Diferența majoră este că, de cele mai multe ori, dorințele femeilor nu sunt atât de explicite. Ceea ce bărbații își doresc pe față, în mod explicit, femeile visează pe ascuns, (adică într-o manieră ‘lunară’). Vedem același interes pentru frumusețea fizică – nu există mari diferențe între normele după care atât femeile, cât și bărbații apreciază din punct de vedere fizic și estetic sexul opus (și nici o diferență în modul în care sexele se evaluează pentru relații pe termen scurt sau aventuri sexuale, care, de cele mai multe ori, au la bază simpla atracție fizică), singura diferență este însă aceea că pentru femei există multe alte criterii pe care bărbatul trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a lua în considerare o relație cu el (motiv pentru care, se crede – un pic pe nedrept – că bărbații sunt cei superficiali în jocul atracției). Aplicate la viața reală, aceste criterii/condiții de selecție sunt adesea foarte contradictorii sau dificil de întrunit, ceea ce face ca ecuația alegerii sau găsirii- de către femeie – a bărbatului potrivit să fie mult mai dificilă.

În general, femeile pot citi ușor dorințele bărbaților (manifestarea masculină este – de regulă – mult mai directă, vizibilă, ‘solară‘), dar pentru cei mai mulți bărbați dorințele femeilor sunt un mister de nepătruns, de aceea fantezia femeii – utopia ei romantică personală – este ‘periculoasă’ chiar și pentru ea, tocmai pentru că nu este atât de explicită. Mulți bărbați cred, prostește, că pentru a înțelege ce-și dorește o femeie trebuie – pur și simplu – să o întrebi (în vreme ce speri la ‘deschiderea’ ei adevărată și sinceră)… problema este însă caracterul implicit, lunar, al dorințelor femeii, care face ca motivațiile sale (bazate pe criterii și ierarhii foarte complexe de priorități și valori!) să fie – uneori –  chiar și pentru ea, greu de descifrat și de exprimat în mod conștient (fără a mai vorbi de cele despre care, din frica de a nu fi judecată sau etichetată, femeia nici măcar nu îndrăznește să vorbească sau să fie sinceră). Și poți afla enorm de multe lucruri despre subtilitățile psihologiei feminine a dorinței și atracției erotice din paginile acestor cărți; din moment ce femeile le scriu, le cumpără și le citesc, atunci răspunsul la eterna întrebare ‘Ce-și doresc femeile?’ (la care nu prea mulți bărbați știu să răspundă) se află ascuns și în (sau printre) rândurile acestor cărți (care, deși sunt ‘la liber’ pe piață, circulă ca într-un club închis, pentru că doar femeile le cumpără…). Și nu mă refer aici la literatura (foarte modernă) de gen, promovată cu insistență (și cu o oarecare inconștiență, aș spune) de adeptele Feminismului (deși chiar și de acolo poți învăța o mulțime de lucruri interesante), ci în special la cea ‘tradițională’ care – în viziunea mea – reflectă speranțele, dorințele și năzuințele mai profunde și ‘perene’ ale femeii.

Bărbații din sat trec nepăsători – dar și complet inconștienți – pe lângă cabina cu cărți (acest ‘refugiu’ – sau poate ar trebui să-l numesc ‘sanctuar’? – pentru dorințele secrete ale partenerelor)… Trec și eu deseori pe lângă cabina telefonică…. uneori mă opresc, o deschid și arunc și eu câte o privire la cărțile expuse; mi se pare extrem de ușor să recunosc romanele pentru femei, chiar fără să citesc titlurile sau descrierea de pe spatele lor și fără să văd imaginile de pe coperți care, de regulă, prezintă un bărbat foarte frumos și masculin, sau un cuplu atrăgător surprins într-o ipostază tandră sau pasională în care femeia – vrăjită și abandonată în brațele masculului – se uită în sus cu adorație la chipul pătrățos al acestuia, sau chipul unei femei cu privire foarte visătoare (deși cam absentă, aș spune eu): coperțile sunt mai colorate (chiar multicolore), cu multe nuanțe de roz sau roșu, cu fonturile tipice, rotunjite, și tot felul de inimioare sau floricele care intercalează titlul și numele autoarei. Sunt zile când mă așez acolo, pe iarbă, rezemat de cabină, și citesc pagini, capitole…nu pentru că n-aș ști deja ce voi găsi acolo, ci ca o reconfirmare a ceea ce deja cunosc.

În aceste cărți eroinele sunt descrise (sau se descriu chiar ele, la persoana I) destul de sumar: de regulă aflăm despre ele doar că sunt ‘inteligente’, ‘feminine’ și ‘competente’ (aflăm, desigur, enorm de multe lucruri despre felul în care (și ce anume) simt ele și suntem ținuți la curent cu progresul întregului lor carusel de emoții exaltate de-a lungul povestirii…). În schimb El, eroul masculin / bărbatul dorit, este (întotdeauna!) de minimum 6 picioare (1.83 m) înălțime, corp atletic, tors și umeri lați, brațe puternice, mâini mari, mușchi de oțel, privire pătrunzătoare, maxilar puternic cu linia foarte bine conturată, voce joasă, puternică, zâmbet seducător și dezarmant. Întreaga sa ființă ‘comandă’ respectul și admirația celorlalți, iar în prezența sa eroinei i se ‘înmoaie’ picioarele, simte fiori și ‘fluturi’ prin abdomen, se simte vulnerabilă și neputincioasă (alteori se simte frustrată sau mânioasă din cauza durității sau modului ironic sau obraznic în care bărbatul o tratează la început, dar, treptat, frustrarea sa se transformă în atracție și pasiune crescândă sau în abandon treptat). El este ambițios și de succes, adesea foarte bogat și conduce mașini rapide sau/și motociclete sau ambarcațiuni de lux, sau chiar și avion personal… El domină cu autoritate – fizic, psihic sau/și profesional – alți bărbați, este un lider (iar uneori – dacă are chef – îi bate de le sună apa-n cap…). Este foarte popular, o mulțime de alte femei frumoase sunt deja înnebunite după el și vor să pună mâna pe el (și, până să o cunoască, el s-a bucurat din plin de ele) dar, în final, inteligența, competența, simplitatea și feminitatea ei vor ajunge să primeze în fața atuurilor mai… evidente ale altor femei (cum ar fi ‘formele voluptuase’, ‘decolteurile generoase’, ‘picioarele interminabile’, profesiile de ‘modele de succes’ etc) și, dintre toate, acest bărbat o va alege pe ea (justificarea pentru această alegere nu este întotdeauna prea clară…). O va lua pe sus și, la început, o va poseda cu forță și duritate (care, departe de a o face nerăbdătoare să telefoneze la Poliție, să strige ‘Ajutor! Mă violează!’ sau să se înroleze în campania ‘Me Too’, vor trezi în ea o pasiune nebănuită și îi vor sparge stăvilarul din calea tăvălugului ei de emoții, dorințe și senzații adânci dar – până atunci – neștiute sau neexperimentate), iar mai apoi cu pasiune și tandrețe. Vor face dragoste sub cerul înstelat, ea se va simți plină de el (în toate felurile și sensurile), extaziată, complet abandonată în brațele lui puternice, răvășită de mângâierile și șoaptele sale, de intensitatea dorinței sale față de ea, dornică de a explora totul cu el, anticipând extazele care vor urma, plină de încredere cu privire la viitorul extraordinar care acum se deschide în fața ei. El va renunța, așadar, la toate celelalte opțiuni feminine ale sale, frumusețea ei (interioară!) îl va învălui cu totul și el va ști că doar alături de ea vrea să-și trăiască viața. Toată zbaterea, tot zbuciumul de până atunci al eroinei – descrise cu lux de amănunte în capitolele anterioare – capătă, în sfârșit, sens. Ea este marea lui iubire (poate chiar prima – și, hopefully, ultima), el este tot ceea ce ea a visat vreodată! The End.

Dacă partenerul cititoarei unei astfel de nuvele ar întreba-o ce anume citește ea acolo atât de absorbită, englezoaica afișa doar un surâs misterios sau ar ridica ușor din umeri și ar răspunde cu o afirmație de genul: ‘It’s nothing, darling…just a reading to fill my free time with…’ după care ar sigila conversația cu o discuție despre vreme – subiectul preferat al englezilor în toate situațiile în care vor să păstreze aparențele și să evite subiectele delicate (ceea ce se petrece foarte frecvent)… Dar ceea ce bărbatul nu înțelege este că această (aparent nevinovată) incursiune a femeii în lumea nuvelelor erotico-romantice (sau într-o telenovelă, de exemplu) este, în fapt, echivalentul mult mai sofisticat și voalat al pornografiei pentru bărbați, ba este chiar ceva mai insidios (și mai ‘periculos’ pentru relația lor): femeia se implică aici nu doar cu mintea sau cu simțurile, ci cu tot sufletul ei, iar bărbatul din paginile cărții sale nu este doar un ‘trup’ cu care și-ar dori să facă sex (așa cum este – pentru bărbat – corpul femeii dintr-un film sau o revistă pentru bărbați), ci este ‘tot pachetul’ la care ea visează de când era mititică, este tot ce și-a dorit ea vreodată! Pentru femeie, ‘mercurialul’ nuvelei romantice este modul perfect de a-și camufla dorința și aspirația ei secretă prin ceea ce pare a fi doar o banală lectură de după-amiază sau de weekend, iar fascinația ei trece cu totul neobservată de nătângii bărbați (în timp ce fanteziile mai grafice / pornografice ale acestora sunt – cel mai adesea – catalogate rapid și neiertător ca perversiuni, iar amărâții dependenți de ele sunt supuși oprobiului public și unor ample campanii mediatice – naționale și internaționale – de ‘învinovățire’ și ‘rușinare’ (‘shaming’) din partea feministelor…).

Pentru o mulțime de bărbați, modelul masculin care se conturează din paginile acestor cărți ca un fel de imagine arhetipală uriașă, esențializată, extrasă din dorințele, fanteziile și așteptările femeilor se constituie într-un standard imposibil de atins. Acest model – acest gigantic ‘animus’ – este o exaltare a triadei planetelor ce guvernează semnele ‘masculine’, de foc (Soarele – succes, strălucire, popularitate, lidership, natură ‘alfa’; Marte – forță, vigoare, atleticism, virilitate; Jupiter – încredere, succes material și social, expansiune, bogăție). Mă întreb dacă nu cumva inima acestor femei se află – cu adevărat – doar acolo, în acea cabină telefonică, vibrând de dorința pentru acești Supermani fantastici, iar ceea ce ele trăiesc în realitate – cu partenerii lor – este doar un surogat. Sau dacă au avut parte, cândva, de o pasiune similară, iar acum totul s-a banalizat, iar poveștile romantice pe care le citesc nu sunt altceva decât modul lor de a-și compensa neîmplinirea. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva bărbații cu care ele relaționează în viața obișnuită sunt doar înlocuitori temporari sau conjuncturali pentru cineva care ar putea să apară în viața acestor femei și s-ar conforma – chiar și numai în aparență – acelui ideal din mintea lor. Pentru că am sentimentul că tot ceea ce aceste femei și-au dorit cu adevărat, tot ceea ce, în inima lor, au sperat cândva să obțină și să trăiască în dragoste există doar în paginile acestor cărți și nu în viața lor obișnuită. De când locuiesc aici, acest du-te-vino al femeilor la/de la această cabină telefonică roșie a devenit, pentru mine, o metaforă pentru dorințele ascunse și – poate – neîmplinite ale femeilor… dar poate și o metaforă pentru sufletul femeii, pentru multiplele fațete ale Femininului și ale vieții.

Suntem în permanentă stare de flux, și însoțim curgerea celeilalte persoane doar pentru o bucată din drumul ei: frântura de timp în care ne intersectăm și corespundem cât de cât la nivel de așteptări și posibilități de relaționare. Mințile, inimile și corpurile noastre pulsează de impresii, dorințe și nevoi, tânjesc senzații și experiențe variate; viețile noastră se desfășoară pe mai multe planuri, existăm în multiple dimensiuni. Ceea ce astăzi ne place și ne împlinește, nu ne mai place mâine. Căutăm să ne identificăm cu personaje din cărți și din filme, să trăim prin ele povești care nu sunt ale noastre, pentru că nu există nici o șansă să le trăim altfel. Admirăm și vrem să ne apropiem de atâția oameni diferiți din atât de multe motive diferite, vrem să trăim atât de multe lucruri, de aceea nu putem fi niciodată totul pentru cineva, pentru totdeauna. Mi-a trebuit enorm de mult timp pentru a reuși să fac față acestei idei profund angoasante și subminante pentru status-quo-ul idealismului romantic pe care îl întrețineam cu naivitate… Și nu am depășit ideea prin rejectatea ei ca nefondată, (și nici prin abandonarea completă a romantismului), ci, din contră, am acceptat-o și am integrat-o ca pe un adevăr axiomatic al vieții. Participăm ca eroi (sau personaje secundare) în povestea cuiva doar pentru o vreme, până ce povestea se sfârșește și/sau o altă intrigă sau un alt erou începe să ne captiveze. Pentru ceilalți suntem – într-o măsură mai mică sau mai mare – doar reflectări parțiale ale idealurilor și fanteziilor profund întipărite în inconștientul lor.

Dar, deși celălalt nu poate fi totul pentru noi (fiind limitat în capacitățile sale de expresie), paradoxul este că ne putem (re)găsi sau descoperi pe noi înșine – cu totul – prin iubirea față de o singură persoană (fie ea și una care nu corespunde decât foarte parțial idealurilor și fanteziilor noastre)! Jumătatea noastră polar-complementară (cea cu care aspirăm să ne unim pentru a deveni un întreg) nu se află în afară, ci ascunsă în noi înșine, iar relația cu celălalt poate fi calea către această revelație și oglinda pentru această parte profundă din noi pe care ne străduim să o integrăm. Nu în ultimul rând, orice poveste pe care o trăim (sau pe care ne-o spunem) ne poate ajuta să transcendem mercurialul (și lunarul – adică atașamentul și vraja ei) și să descoperim ‘Povestitorul’ din noi (să ne revelăm natura transcendentală a acestuia).