De unde provine ideea de reîncarnare?
Se prea poate că nu vom ști niciodată cu certitudine. Inițial a venit probabil ca o extrapolare la nivel filozofic a semnificației ciclicității fenomenelor naturale și a ritmurilor agricole: se credea poate că, la fel cum o plantă crește dintr-o sămânță și, ajunsă la maturitate, rodește un fruct, iar acesta cade pe pământ și ‘moare’ (putrezește), urmând ca – în ciclul următor – o nouă plantă să se nască, în locul plantei vechi, din sămânța conținută în acesta, tot așa și viața omului (care se naște și el dintr-o ‘sămânță’) trece prin același proces ciclic de naștere, moarte și regenerare. Metafora sămânței și a rodirii fructului este folosită extensiv în teoria kama-ei.
Sau poate că ideea reîncarnării a fost rodul unor experiențe sau viziuni metafizice, șamanice sau / și a unor experiențe parapsihice. La urma urmei au existat cazuri documentate în care copii de 4 sau 5 ani își aminteau cu precizie experiențe, locuri, chipuri și nume de persoane din viața lor precedentă sfârșită cu puțin timp înainte de nașterea lor sau vorbeau fluent în limbi pe care nu au avut unde să le învețe înainte (iar aceste experiențe au putut fi verificate ulterior).
Sau poate că – așa cum cred eu – evenimentele astronomice, celeste, au contribuit în mod fundamental la elaborarea acestei teorii. Soarele, Luna și planetele, răsar (ascensionează), ajung la un apogeu, apoi intră în declin și apun (dispar de pe firmament). Stelele au și ele aceeași ciclicitate. Se poate ca modelul fundamental pentru ideea reîncarnării să fi fost mișcarea aparentă a Soarelui.
Reîncarnarea și ciclurile Pământ-Soare
În aparenta sa mișcare diurnă, Soarele răsare, culminează și apune; ni se pare că el se naște și moare – el intră în manifestare și este apoi ‘îngropat’ în orizontul vestic și pătrunde în ‘lumea de dincolo’.
În mișcarea sa aparentă anuală – din perspectiva cuiva localizat în Emisfera Nordică a Pământului – Soarele pare că ‘urcă’ vertiginos după echinocțiul de primăvară, ajunge la apogeul său și începe să ‘cadă’ la solstițiul de vară și apoi ‘se prăbușește’ / ‘moare’ la echinocțiul de toamnă. Lumina și căldura – elementele fundamentale care mențin viața – cresc și apoi scad în funcție de această variație în declinație a Soarelui din perspectiva observatorului terestru.
Dar asta nu este totul: fazei vizibile a Soarelui îi corespunde o fază invizibilă. Deși ‘moare’ la apus, Soarele urmează să vină din nou la viață în ziua următoare! Cu toate că – în emisfera nordică – Soarele ‘cade în moarte’ la echinocțiul autumnal, el ‘se naște din nou’ imediat după solstițiul de iarnă și apare ca învingător al morții la punctul vernal. Cu alte cuvinte, din perspectiva individului, Soarele parcurge cicluri de naștere, moarte și renaștere. De aici și până la analogia cu viața (în general) – și cu viața umană, în particular – nu a fost decât un pas. De la observația evidentă că Soarele – chiar dacă moare la apus – revine la viață (adică renaște la răsărit) și că există o perioadă în care Soarele este nevăzut sau lipsit de putere / viață, s-a ajuns mai întâi la ideea că zeitatea solară are capacitatea de a renaște, iar mai apoi la ideea că tot ceea ce se află sub soare (tot ceea ce este guvernat de divinitatea solară) este supus acestui proces ciclic (la urma urmei moartea și renașterea vegetației sunt etape procesuale evidente, corelate cu aceste faze solare ciclice).
Pentru că Soarele înseamnă viață și lumină, el este un simbol pentru viața și conștiința individului, adică pentru ‘sufletul’ care animă corpul (iar în astrologia indiană, Soarele a fost asociat cu Jīvātma (‘sufletul cel viu’). Și de aici concluzia: prin analogie cu Soarele și cu ciclurile aparente ale acestuia, individul se naște, ajunge la maturitate, intră în declin și moare, după care parcurge o perioadă în ‘lumea de dincolo’ și renaște apoi la o nouă viață. El se înalță, cade, iar apoi se ridică din nou, într-un proces ciclic.
La fel ca Soarele care apare și dispare în lumea materiei, sufletul se ‘încarnează’ și el într-un individ care se naște, crește, trăiește, moare și este ‘îngropat’, iar sufletul pătrunde în lumea nevăzută, petrece un timp acolo și apoi se ‘reîncarnează’ în lumea vizibilă. În esență, oarecum asemenea Soarelui, sinele individual (sau conștiința) este considerat etern și indestructibil.
Karmă și reîncarnare în astrologie
Faptul că ideea reîncarnării era aproape axiomatică în întreaga tradiție spirituală a Indiei a făcut ca, odată cu pătrunderea astrologiei elenistice pe Subcontinentului Indian, ideile despre karmă și reîncarnare să fie adaptate și integrate în mod natural și în nou elaboratul sistem de astrologie indiană. Până prin secolul al 19-lea, dintre toate sistemele de astrologie numai astrologia indiană (și parțial derivata sa – astrologia tibetană) folosea conceptele de karmă și reîncarnare.
Cu toate că credința în reîncarnare era populară și în Grecia Antică (având susținători de seamă în Pitagora, Socrate, Plato, apoi în școala gnostică și în cea neoplatonică, nu sunt semne că această idee ar fi avut vreun impact major asupra teoriei și practicii astrologice, deși ea a plutit pentru o vreme îndelungată în vastul curent al hermetismului. Unii autori sau comentatori ai tradiției astrologice (cum a fost neoplatonistul Porphýrios) au fost adepți ai acestei idei, iar Bardaiṣān, un gnostic caldeean (bun cunoscător al astrologiei babiloniene și grecești și profund influențat de metafizica indiană), a elaborat-o puțin în context astrologic, dar nu suficient pentru ca aceste idei să prindă rădăcini adânci în tradiția vestică.
Odată cu (re-)introducerea și popularizarea ideilor despre karmă și reîncarnare în Occident – inițial de către Școala Rozacruciană și de cea Kabbalistică (care foloseau câteva idei și concepte derivate din astrologie), iar mai apoi de Societatea Teozofică, de gruparea Golden Dawn și de guru-și indieni ca Swami Vivekananda sau Paramahamsa Yogananda – acestea au început să fie asociate, treptat, cu teoria și practica astrologică. Și, evident, din moment ce astrologia prezice viața individului (adică ‘karma’ acestuia), această asociere nu este deloc deplasată…
Evident, nu trebuie să crezi în ideea de karmă sau în reîncarnare pentru a practica astrologia și nu trebuie să înveți astrologie pentru a înțelege legea karma-ei. Dar atât ideea reîncarnării, cât și astrologia au aceeași bază simbolică: aparentele mișcări ciclice ale Soarelui în raport cu Pământul (în fapt, mișcări de rotație și de revoluție ale Pământului). Și, pentru a da o șansă acestor idei (pentru a fi dispus să le consideri – chiar și doar teoretic – viabile), nu ai nevoie nici de lupă, nici de telescop. Atât astrologia, cât și ideea reîncarnării pot fi înțelese și acceptate doar printr-o abordare simbolică, holistică, care nu are nimic de-a face cu abordarea științifică. Știința nu este singurul mod – și nici modul cel mai bun – în care putem înțelege natura ultimă a vieții!
