Astrologia indiană, în cea mai mare parte a sa, nu provine din tradiția vedică și nu a fost niciodată parte integrantă a acesteia. Observă faptul că în articolele și cursurile mele folosesc expresia “astrologie vedică” cel mult în sens peiorativ, pentru că – așa cum explic în alte locuri pe acest website – această denumire este un oximoron.

La fel ca în majoritatea tradițiilor spirituale ale lumii (și la fel ca în cazul majorității practicilor divinatorii), astrologia – chiar și în forma sa rudimentară bazată pe nakshatras – a fost interzisă de Veda-e (voi reveni cu un articole și documentare ample legate de fundamentarea astrologiei din punct de vedere moral și spiritual).

Totuși Jyotisha în înțelesul său de ”cunoaștere a ritmurilor temporale” a fost valorizată în Vede, iar concepția vedică despre timp implica, simultan, și un proces de sacralizare, o încercare de a lua contact cu înțelesul sacru și tainic al timpului.

Veda-ele au fost revelate pentru realizarea sacrificiilor. Dar sacrificiile sunt dependente de variatele segmente ale timpului. De aceea, doar cel care înțelege curgerea timpului (Jyotisha), înțelege pe deplin modul de realizare a sacrificiilor. (Y-VJ 3)

Chiar daca în Veda-e nu există nici o indicație directă cu privire la semnele zodiacale sau la planete, totuși există câteva asemănări. În cel mai vechi text vedic, Rig Veda, se vorbește despre o roată celestă cu 360 de spițe, divizată în 12 părți:

Cu 12 felii, roata este una, cu 3 osii, cine o poate cuprinde? Din ea provin 360 spițe a căror mișcare nu este perturbată. (R.V. 1.164.48)

Cu 12 spițe, fără întrerupere, Roata Legii se învârte în jurul cerurilor. O, Agni [Focul- unul dintre numele atașate – printre altele – și Soarelui -n.trad], acolo se află copiii tăi gemeni, în număr de 720. (R.V. 1.164.11 )

Aceasta este – cel mai probabil – o trimitere la anul (ideal) cu 12 luni și 360 zile (sau 720 zile și nopți), dar observăm că există o corespondență (nerostită) cu Zodiacul compus din 12 zodii și 360 grade. Numărul de 360 reprezenta probabil fie o aproximare ideală a anului solar, fie o medie între durata anului solar (366 zile) și durata anului lunar (354 zile).

Tot în Veda-e, despre zeul Vishnu se spune că

are de 4 ori câte 90 de nume (RV I.155.6),

reflectând probabil echinocțiile și solstițiile, dar și numărul ideal de zile care se află între ele.

Însă, indiferent de asocierile care s-ar putea face cu Zodiacul, este evident din Veda-e că nu există nici o referire explicită legată de zodiac sau de efectul planetelor, nemaivorbind de ceea ce azi numim astrologie horoscopică, care nu are absolut nici o urmă în tradiția vedică.

Și totuși, după cum vom vedea mai departe, dacă astrologia hindusă ar fi provenit cu adevarat din tradiția vedică – sau cel puțin dacă ar fi fost cu adevărat întemeiată pe principiile vedice, atunci ar trebui să aibă la baza zodiacul tropical, asta pentru ca la baza concepției vedice despre timp a stat anul tropical, iar cele mai vechi scrieri sacre ale Indiei conțin și cele mai importante argumente pentru folosirea anului tropical. În imnurile vedice există o mulțime de asocieri între lunile vedice și calitățile anotimpurilor, ceea ce indică clar faptul că în perioada vedică anul era considerat tropical.

Soarele generează, rând pe rând, toate direcțiile [cardinale] și controlează anotimpurile. (Rig Saṃhitā)

Aici se evidențiază foarte clar faptul că ciclul solar este legat de echinocții și solstiții, precum și de anotimpuri, ceea ce indica faptul că anul era considerat tropical. Anotimpurile depind de anul tropical și de punctele ‘cardinale’ ale anului: echinocțiile și solstițiile. La fel cum începutul natural al zilei este răsăritul Soarelui, când întunericul și lumina se întrepătrund, tot așa începutul real al anului este echinocțiul vernal, când ziua și noaptea sunt egale ca durată.

Dar să vedem acum corelația dintre lunile anticului calendar vedic și anul solar.

Madhu si Madhava sunt lunile primăverii (Vasanta Ritu), Sukra și Suci ale verii, Nabhas și Nabhasya ale sezonului ploios, Isha și Urja ale toamnei, Sahas și Sahasya ale toamnei târzii și Tapas și Tapasya sunt lunile iernii. (Taittiriya Upanishad 4-4-11)

Este clar și aici că este vorba de luni determinate pe o bază tropicală (anotimpurile) și nu siderală, cum sunt în prezent lunile calendarului hindus. Nu încape deci nici o îndoială că Madhu și Madhava sunt întotdeauna lunile primăverii și că ele nu alunecă în timp de la fundamentul lor sezonier. Trebuie menționat faptul că, în perioada vedică, lunile lunare nu purtau denumirile pe care le poartă acum. Termenii Caitra, Vaisaka etc (care corespund în zilele noastre lunilor) au intrat în uz la mult timp după ce au apărut denumirile consacrate Madhu, Madhava etc. Anul era, fără îndoială solar, iar lunile erau lunare (deși există argumente solide pentru a crede că, așa cum denumirile Madhu, Madhava etc erau aplicate la lunile lunare, ele erau aplicate și la lunile solare).

De altfel, chiar și unele obiceiuri contemporane din India păstrează semnificația și rezonanța spirituală a tradiției vedice. Astfel, lunile vedice Tapas și Tapasya sunt numite așa pentru că sunt foarte favorabile pentru tapas, adică pentru efortul spiritual de tip yoghin sau ascetic. Există echivalente persane ale lunilor Tapas și Tapasya în Kashmir, care sunt numite Chillai Kalan și Chillai Khurud. Chiar și acum Chillai Kalan începe exact în ziua lui Uttarāyaṇa și durează 40 zile. Chilla înseamnă „a merge în retragere pentru a realiza penitență/tapas”, iar ‘kalan’ înseamnă „cea mai importantă”.

Astfel, primele 40 zile ale lui Śiśira-Ritu (iarna indiană) sunt recunoscute ca fiind cele mai potrivite pentru Chillai, adică pentru realizarea tapas-ului. După Chillai-kalan, următoarele 20 zile ale lui Śiśira-Ritu sunt cunoscute ca Chillai-Khurud – „perioada minoră pentru secluziune/tapas„. (Neîntâmplător, în astrologia tropicală, cele două zodii care corespund celor doua luni de iarnă (Tapas și Tapasya) – adică perioadei lunilor Chillai Kalan și Chillai Khurud însumate – sunt guvernate de Saturn – semnificatorul tapas-lui și al ascezei spirituale de tip yoghin).

Primăvara era considerată, de regulă, primul anotimp; în Veda-e se spune:

Primăvara este gura anotimpurilor.

sau

Primăvara este capul, vara este aripa dreaptă, sezonul ploios este talia, toamna este aripa stângă, iarna este partea centrală.

Și aici este o indicație clară la faptul că, pentru vedici, anul bazat pe anotimpuri (deci tropical) și începea primavara. De fiecare dată când toate anotimpurile sunt menționate, lista lor începe cu primăvara. În Yajurveda, primăvara era considerată “gura anului”. Enumerarea lunilor începe întotdeauna cu Madhu și Madhava, care sunt lunile primăverii.

Aitareyabrāhmaṇa (18.18) afirmă:

Solstițiul de vară este mijlocul anului.

iar Śatapathabrāhmaṇa (6.7.1.18) spune că anul se bazează pe anotimpuri:

Anul are fundament doar prin mijlocirea anotimpurilor.

Toate aceste indicii fac trimitere, în mod foarte clar, la anul tropical.

În schimb în Vede nu există nici o descriere a anului sideral (pe care astrologia ‘vedică’ afirmă că se bazează), ceea ce este o indicatie a faptului ca acesta nu are susținerea tradiției. Învățătura Vedelor nu a făcut opinie separată față de celelalte mari tradiții ale lumii în privința reperelor fundamentale pentru măsurarea timpului și anume ciclul solar (bazat pe anotimpuri) și ciclul lunar (bazat pe revoluția sinodică a Lunii). De fapt, este foarte clar că unitatea de timp numită an nu ar fi putut să apară dacă nu ar fi existat anotimpurile! Cei mai importanți cercetători (indieni sau occidentali) ai tradiției vedice, precum și ai tradiției calendarului, cad de acord asupra faptului că anul vedic a fost unul tropical, bazat pe anotimpuri.

Unul dintre cei mai reputați cercetători ai tradiției calendarului și astronomiei hinduse a fost Shankar Balkrishna Dikshit. În opera sa fundamentală Bharatya Jyotisha Shastra (pe care o voi cita de mai multe ori în articolele mele despre controversa zodiacului), Dikshita – referindu-se atât la istoria indiană cât și la istoria umanității afirma că toate tipurile de început de an existente în practică de-a lungul istoriei au ca factor cauzator anotimpurile și concluzionează:

Acea zi a fost considerată sacră de înțelepți, în care longitudinea Soarelui după aplicarea corecției ayanāṃśa devine zero [i.e. echinocțiul de primăvară].

Ca urmare, în viziunea lui Dikshita (care nu face altceva decât să afirme concepția tradiției vedice), ayanāṃśa (diferența de arc ecliptic dintre Zodiacul Tropical și cel Sideral) ar trebui considerată o corecție a Zodiacului Sideral și nu o valoare care să fie aplicată Zodiacului Tropical!

Mai trebuie spus și faptul că, în timpurile vedice, concepția indiană despre constelații nu avut nimic de-a face cu cea siddhantică. Constelațiile solare pe care se bazează astăzi Zodiacul Sideral au fost total inexistente în tradiția vedică. Existau doar constelații lunare, nakshatras. Configurația constelațiilor lunare la indieni este legată mai mult de cea chineză, deși această legătură poate să nu fi fost una directă. Constelațiile lunare au fost apoi preluate și adaptate apoi de arabi și, mai târziu, de europeni.

Nu a existat deci un ”an sideral” în concepția vedicilor! Și nici nu a existat o astrologie bazată pe vreun zodiac solar. Dar dacă totuși dorim să fundamentăm o astrologie pe baza concepției vedice despre timp (deci o astrologie ‘vedică’), e clar că ea nu poate fi decât bazată pe anul vedic (care era tropical), adică exact așa cum adepții ‘astrologiei vedice’ care este practicată în zilele noastre afirmă că aceasta nu este!

Imagine: fragment dintr-un manuscris din Taittiriya Samhita. Credit: Ms Sarah Welch [CC BY-SA 4.0]